Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

556 15 1de Gabriela Niculescu

Constantin Cotimanis, Bebe, cum îl alintă prietenii, este nu doar un actor excepţional care face cinste teatrului şi cinematografiei româneşti, ci şi un om fascinant. Inteligenţa, blândeţea, umorul, tăria de caracter, dar şi sensibilitatea sunt atribute care-l definesc aproape perfect. Este vocea Pro TV-ului dintotdeauna, până anul trecut a fost şi angajatul Teatrului Nottara, de unde a demisionat din altruism, pentru a face loc unui june actor, rămânând totuşi colaborator, iar acum îl puteţi urmări în piese precum „Ultimul Don Juan”, „Hangiţa” sau „Las’ că ştim noi!”. Şi-a pus harul în slujba unor filme precum „Asfalt Tango”, „Triunghiul morţii”, „Zbor deasupra unui cuib de curci”, „Ultimul Zburător”, şi în multe seriale marca Media Pro. Dincolo de pasiunea pentru actorie, mai nou, are o pasiune pentru sobe economice, pe care le realizează singur. Descoperiţi complexitatea personalităţii sale de soţ, tată, actor şi prieten în următorul interviu.

„La Breaking news, mi-a stat inima!”

556 15 2- V-aţi început cariera internațională în anul 2000, cu rolul Dimitri, în „Epicentrul”, iar în 2002 aţi jucat în „Amen”, peliculă semnată de Costa Gavras. În ce producţii v-aţi simţit mai bine, străine sau autohtone?

- În cinematografia românească, pentru că joci în limba ta şi câştigi nuanţe. Nefiind unul care să aibă multă practică în limba engleză, am jucat rolul principal într-un film american, nu mai ştiu cum se numea, însă m-am chinuit să învăţ rolul, care mi-a plăcut de altfel. Cert este că-mi amintesc şi acum replici din el, dovadă că m-a „afectat”. Nuanţele în limba engleză le obţii prin filtrul limbii române şi iese o ciudăţenie. De aceea actorii noştri, plecaţi de mult, joacă, în străinătate, ruşi, estici, în general, mafioţi italieni, pentru că accentul seamănă. Dar patria mea este limba română, n-am spus-o eu, ci altul mai deştept ca mine.

- Jucaţi la Nottara în „Ultimul Don Juan” şi „Hangiţa”. Teatrul a mutat spectacolele din sediul său din cauza bulinei roşii de pe clădire. Cum vedeţi acest lucru?

- Când în joc este viaţa oamenilor, nu-ţi permiţi niciun risc. Suntem după drama de la Colectiv şi am trecut prin momente foarte grele. Fiica mea, Adela, trebuia să meargă în club şi m-a anunţat: „Mă pregătesc, mă duc într-un club, la un eveniment important, nu te pricepi!” La ora tragediei, am schimbat postul tv de la un meci şi-am nimerit la Breaking news, moment în care mi-a stat inima. Trebuie ţinut cont de momentul ăsta. Am sunat-o şi nu mi-a răspuns timp de zece minute. Apoi m-a sunat fiica mea, iar eu n-am mai putut să vorbesc. Mi-a spus: „Trăiesc, tată! Stai liniştit!” Şi de atunci nu pot să-mi stăpânesc emoţiile (n.r. - ochii i s-au umplut de lacrimi). Iartă-mă! De câte ori îmi apare în minte, retrăiesc acele clipe teribile. Felul de-a vedea viaţa este altul din momentul Colectiv. Tragedia aceasta a însemnat o transformare uriaşă, iar la nivel personal a însemnat o schimbare mare. Fiica mea trebuia să ajungă la Colectiv, dar în ultimul moment s-a hotărât să meargă în altă parte...

„Sînt vocea Pro-ului de 20 de ani! Eu cred în Pro TV!”

- Revenind la situaţia Teatrului Nottara...

- Ca părinte, copil, unchi, mătuşă, îl aştepţi pe cel de lângă tine să ajungă acasă, şi el nu mai vine. Şi atunci cineva trebuie să răspundă pentru asta. Nu suntem în măsură să hotărâm noi, actorii, direcţia teatrelor, Ministerul Culturii, ci specialiştii, care spun dacă în acea clădire se poate sta sau nu. Vezi tu, eu mai am o calitate. În tinereţea mea, am intrat la Construcţii şi, fiind la seral, primul an l-am petrecut pe şantiere, după cutremurul din ’77, Colentina, Pantelimon, imobile de consolidat. Ştiu ce înseamnă fisuri în grinzi pe forţe tăietoare. Sunt la 45 de grade, armătura începe să se subţieze, iar la un eventual cutremur nu ştii dacă mai există imobilul. Noi am primit ajutor de la japonezi şi am făcut injectări în grizi cu răşini epoxidice, dovadă că mă pricep. Am semnat o grămadă de fişe, pentru că am fost controlor tehnic de calitate pe consolidări după cutremur. Se mai făceau cămăşuiri cu fibră de sticlă, întăriri de stâlpi, e lucrare foarte serioasă ca un bloc să stea în picioare după ce a fost scuturat de un cutremur. După ’77 s-au schimbat şi normele de construcţii. Blocul Nottara este din cărămidă, dar el trebuie consolidat. Poate că avem noroc că are bulină, iar vieţile noastre nu vor mai fi puse la îndoială, aşa cum a fost pusă viaţa fiică-mi în cele zece minute groaznice de care ţi-am povestit.

- Sunteţi vocea Pro TV-ului de foarte mulţi ani. Ce înseamnă Pro TV pentru dumneavoastră?

- Sunt vocea Pro TV-ului dintotdeauna, de dinainte să se înfiinţeze postul cu o săptămână. Sunt vocea postului împreună cu Valentin Teodosiu. Aceşti 20 de ani înseamnă viaţa mea. De când am lansat sloganul „Eu sunt Pro TV! Tu eşti Pro TV!”, noi chiar credem în el, pentru că noi suntem Pro TV, postul este alcătuit din fiecare în parte.

„Întotdeauna accept programul de viaţă pe care mi-l dă Cel de Sus“

556 15 3- Care vă sunt cele mai dragi amintiri de pe platourile de filmare ale serialelor româneşti?

- Întâlnirea cu Carmen Tănase, care chiar îmi spunea ce norocos sunt că am o soţie înţelegătoare, că la cât m-am pupat cu ea şi cu Elvira Deatcu prin filme... (Râde!) Carmen chiar e prietenă cu nevasta mea. Cele mai dragi sunt întâlnirile cu actorii. La ultimul serial, „Pariu cu viaţa”, m-am revăzut cu Marinuş Moraru şi frumuseţea era că, după filmări, rămâneam să mai discutăm. Am întâlnit oameni minunaţi, Ruxandra şi Ion Ion, Szobi Cseh, prin copii lui, Andrei Boncea, chiar dacă viaţa ne-a împărţit în stânga şi-n dreapta, ei au însemnat ceva pentru mine.

- Cum era mixul de actori celebri cu infuzia de tineret?

- Mie mi-a plăcut! A fost o situaţie dificilă la început, dar când dai de tineri talentaţi... Uite, Nicoleta Luciu, pe care au făcut-o praf, că ce apare ea cu sânii ei în filme, că ce talent are... A făcut un rol în serialul „Inimă de ţigan”, dragostea dintre ea şi Cabral, Dumnezeule, Doamne! Nu ştiu câte colege de-ale noastre ar fi putut să joace cu atâta patimă ceea ce a jucat ea. S-a redescoperit acolo. Îmi pare rău că nu se mai fac seriale, dar cine ştie. Mai avem de trăit vreo 60 de ani.

- Vă e dor de perioadele acelea.

- Îmi e dor, fiindcă filmam cinci zile pe săptămână, plecam la 8:00 dimineaţa de acasă şi ajungeam la 23:00, pentru că aveam, în mai toate, rol principal. De la 23:00 până la 2:00 luam programul celei de-a doua zile de filmare şi îmi făceam scenele. Nu puteam să adorm până nu terminam ce aveam de lucru.

„Voi juca rolul unui antrenor de handbal de pe vremea lui Ceauşescu”

- Ştiu că aveţi o şcoală de machiaj împreună cu soţia dumneavoastră.

- Da, are vreo trei, patru ani şi mă bucur că suntem reprezentanţii Fashion TV în România. Cert este că suntem o şcoală mică, pentru că vrem să fim o şcoală bună pentru elevii noştri. E ca la teatru, dacă ai o clasă de 40 de studenţi, nu te poţi ocupa de fiecare. Noi suntem acreditaţi de Ministerul Muncii, iar diploma şcolii noastre de machiaj este recunoscută naţional şi internaţional.

- Anul trecut v-am văzut în „Ultimul Zburător”. În 2016 vă putem admira în vreo premieră cinematografică?

- A fost un film special, care îţi transmite ceva. Regizorul, Ovidiu Georgescu, este un om special. Acum chiar punem la cale să scrie un scenariu despre un personaj din lumea sportului, un antrenor de handbal, care a obţinut titlurile mondiale la băieţi şi care a stat în umbră, pentru că era puţin cam beţiv şi nu puteai să-l scoţi în faţa lui Gheorghiu Dej sau a lui Ceauşescu, însă el a fost creierul. Pe acest antrenor extrem de talentat şi cu inimă mare, care a murit acum câţiva ani, s-ar putea să-l joc eu.

- Deci, deocamdată, nu aveţi niciun film în lucru.

- Nu, dar eu niciodată n-am avut nimic în plan, pentru că niciodată nu-mi propun nimic, cu excepţia unui singur lucru: să fac bine ceea ce-mi apare în cale. Acesta este programul meu de viaţă. Nu mi-am dorit niciodată să joc nimic, şi-am jucat destul, vreau să fac film, dar îl fac pe cel care-mi iese în cale şi-mi place. Nu-mi doresc niciun rol.

„Prima piesă la Nottara şi ultima apariţie în film a lui Pintea le-am avut alături de el”

556 15 5- Cum a fost experienţa de jurat al show-ului „Românii au talent”? V-ar fi plăcut să continuaţi în acest show?

- Foarte frumoasă şi grea, în acelaşi timp. Pentru că nu este un lucru uşor să cântăreşti oamenii. Trebuie să treci peste multe să poţi judeca pe cineva, iar eu am fost copleşit de acest lucru. Ca şi „Vocea României”, este un concurs foarte dur şi pentru concurenţi, şi pentru juriu. Pe de-o parte, am fost trist că nu mă mai duc, dar eu le-am dat această idee producătorilor, şi nu-mi pare rău. Programul de viaţă ţi-l face Cel de Sus. Dacă eşti credincios, El ştie întotdeauna mai bine ce ai de făcut în viaţă decât ştii tu. Iar judecata omenească nu trebuie să intre în conflict cu judecata Lui. Uite, de exemplu, am avut mai mult timp să stau lângă mama, care a împlinit 90 de ani, şi este ca o flacără plăpândă şi mă bucur că, de patru ani, de când am adus-o lângă mine, ne vedem şi vorbim zilnic, şi este mare lucru. Cine-mi dădea acest timp? Trebuia să-l câştig de undeva. Există o balanţă în toate.

- Dacă aţi face o retrospectivă a carierei, care sunt momentele care v-au îmbogăţit spiritual cel mai mult?

- A te îmbogăţi sufleteşte nu înseamnă neapărat o chestie pozitivă, ci înseamnă să lărgeşti sacul emoţiilor pe care le trăieşti. Am venit la Nottara adus de Mircea Cornişteanu, pentru un rol refuzat de Dichiseanu, şi acolo am jucat întâia oară cu Adrian Pintea, la prima mea piesă de la Nottara. Făcând un arc peste timp, am jucat cu Adrian Pintea în ultima lui apariţie pe peliculă, în „Daria, iubirea mea”. Deci, prima piesă la Nottara şi ultima apariţie în film a lui Pintea le-am avut alături de el. Pintea n-a iubit telenovelele la început, nici eu nu am vrut să accept când m-a sunat Boncea să-mi spună că există un rol scris pentru mine. Mama se uita la „Tânăr şi neliniştit” şi i-am spus lui Boncea că nu vreau să joc în seriale uşoare, la care să plângă mama. Iar el mi-a spus: „Bebe, serialul e după cum îl faci tu!” Şi a avut dreptate. Lucrurile sunt aşa cum le faci. Faza de telenovelă românească nu există, pentru că noi am preluat o chestie şi am făcut-o ca la noi, de aceea eu l-am considerat serial românesc. Intrasem în producţie, iar colegii de la teatru mă întrebau cum de pot să joc în telenovele, iar după primul an de serial, mi-au zis: „Măi, iese bine, nu-mi găseşti şi mie un rol pe acolo?” Am propus şi-au mai intrat. Asta pentru că lucrurile pot fi făcute serios. Ceea ce am făcut în „Daria, iubirea mea”, scenele cu Adrian Pintea le-am văzut acum, pentru că noi filmam în timp ce filmul rula la tv şi nu l-am putut viziona. Şi-mi amintesc că într-o seară m-a sunat Pintea şi mi-a zis: „Bebe, hai să vezi scena aia a noastră! A ieşit extraordinar, mai bine decât ne imaginam. Băi, e film, film! N-am avut în niciun film o scenă atât de puternică precum cea pe care am făcut-o noi acolo!” Era o scenă între doi mafioţi, la o masă, într-o bucătărie...

„De ce n-ar fi Casa Poporului un Centru Cultural susţinut de stat?”

556 15 6- Aţi avut vreodată momente în care să regretaţi că aţi ales această meserie?

- Nu, niciodată! Îi mulţumesc Celui de Sus că m-a pus într-un loc în care nu semnez condica şi mă duc doar atunci când am treabă. Actoria este cea mai frumoasă meserie din lume. Aşa o consider eu.

- Aţi avut momente lipsite de inspiraţie la vreun rol?

- Sigur, ni se întâmplă tuturor.

- Şi cum le depăşiţi?

- Acestea sunt momentele de cumpănă, dacă nu le ai şi ai impresia că ştii totul, îţi iese ca şi cum ai ştii totul. Numai amatorii au impresia că ştiu totul. Profesioniştii ştiu că ştiu puţine, dar descoperă multe.

- Cum îi vedeţi pe tinerii actori de astăzi?

- Dacă aş fi Ministrul Teatrelor, funcţie care nu există, aş face un teatru mare cât Casa Poporului. Uite, de ce n-ar fi Casa Poporului un Centru Cultural susţinut de stat? N-ar costa foarte mult. Atunci, fiecare actor şi-ar da acolo măsura talentului, s-ar întâlni cu regizorii, s-ar putea pune un decor minim, lumini, să faci o Mare Casă a Culturii, în care tinerii actori să aibă unde să se defăşoare, pentru că altfel pică în droguri şi alcool, fără să vrea uneori. Când ai sufletul atât de deschis, precum o rană, e rău să se cicatrizeze fără să fi fost bine împachetat. E o dramă ce se întâmplă cu colegii mai tineri. Uite, eu mi-am dat demisia de la Nottara anul trecut. Aveam o grămadă de proiecte şi nu prea mai aveam timp pentru Nottara, dar nici nu am găsit un regizor sau direcţiunea să-mi propună ceva serios în ultimii ani, probabil au considerat că nu am timp. Şi atunci, directoarea mi-a spus că are nevoie de un loc, să angajeze un tânăr, şi i-am spus că-mi dau demisia cu plăcere. Oricând m-ar fi primit înapoi, dar n-am mai simţit nevoia să mă întorc, pentru că mă simt foarte bine în mediul particular, când joc numai ceea ce-mi place. Şi la Nottara am jucat ceea ce-mi place, dar nu întotdeauna ceea ce mi s-a oferit. De exemplu, am refuzat o piesă cu tentă homosexuală. Am un fel de alergie la această temă.

„Sunt Vărsător, îmi vine să alerg în dreapta şi-n stânga”

- Aveţi o familie frumoasă de mai bine de 15 ani. Ce v-a determinat să vă căsătoriţi, după 14 ani de convieţuire, cu frumoasa dumneavoastră soţie?

- Viaţa. Am găsit femeia pe care pot s-o supăr de multe ori şi care să mă ierte de multe ori. Iertarea este cheia. La noi nu ţine supărarea. Conflictele apar pe chestiuni mărunte. Am înaintat în vârstă şi mă deranjează când este o furculiţă pusă mai la dreapta, chit că am aşezat-o eu. (Râde!)

- Spuneaţi cândva că nu vreţi să vă mai căsătoriţi, şi totuşi un călugăr v-a convins. Cu ce a reuşit?

- Cu spiritul lui. Într-adevăr, după ce am făcut acest pas, lucrurile s-au schimbat. Cu siguranţă este ceva divin care ne coordonează viaţa. Dacă nu băgăm divinul în viaţa noastră de zi cu zi, viaţa se chinuie. Este ca o bicicletă de bună calitate, dar neunsă. Acest „unguent fin” aparţine Duhului, divinului. Ne simţeam bine şi înainte, dar acum ne simţim şi mai bine. Altfel, n-aş sta. Sunt Vărsător, îmi vine să alerg în dreapta şi-n stânga, dar sunt înţeles. Nu te gândi la femei, cu gândurile alerg! (Râde!)

- Ce apreciaţi cel mai mult la soţia dumneavoastră?

- Apreciez liniştea pe care mi-o dă şi îi mulţumesc pentru asta. Este un om bun.

„Niciodată în viaţă să nu faci ceea ce nu-ţi place, pentru că o duci în cârcă!“

- Ştiu că Adela (27 ani) a terminat Facultatea de Imagine la Universitatea Media, călcând pe urmele fratelui dumneavoastră...

- Am doi fraţi, Laurenţiu Popescu, fratele meu din prima căsătorie a mamei, care este director de imagine în TVR, şi Mircea Cotimanis, care este unul dintre cei mai buni cameramani din ţară, fără discuţie. A filmat întâlnirea Irinei Sas cu celebrul Dalai Lama. Irina şi Mircea s-au dus în Tibet şi se poate scrie o carte de la invitaţia pe care au avut-o până la aprobarea ei, care a venit când postul religios de televiziune nu mai exista şi li s-a spus că Excelenţa Sa Dalai Lama nu dă invitaţii pentru posturi de televiziune, ci pentru oameni, şi aşa s-au dus.

- V-ar fi plăcut ca Adela să fie actriţă?

- Din cauza mea nu a fost, că nu suportă sisteme de comparaţie, este o fire independentă, să nu zică lumea: „A, e fata lui tata!” A zis că ar trebui să se chinuie prea mult ca lumea să nu spună mereu că am băgat-o eu pe unde ar fi ajuns.

- Şi atunci a ales o carieră în imagine.

- Da, cât de cât, pentru că nu face doar asta. Este un foarte bun organizator, este un om de echipă extraordinar, a făcut şi croitorie, a vândut nişte rochii, deşi nu lucrase în viaţa ei, dar uite că se poate. Dacă faci ceva cu sufletul, faci cu credinţă, apare şi talentul. Acum se ocupă de firma ei, mi-a impresariat câteva spectacole, face împreună cu o bună prietenă de-a ei programe de calculator, e o fire diversă.

„Fiul meu ar vrea să fie actor”

556 15 7- Ce pasiuni are fiul dumneavoastră, Matei (13 ani)?

- A făcut baschet până în clasa a VIII-a, doar că acel club era în Militari, iar drumul din Periş era prea lung. Acum se pregăteşte pentru admiterea la liceu. În schimb, face atletism, pentru că Stadionul Tineretului este mai aproape de noi. Doi ani la rând a ieşit campion municipal la aruncarea greutăţii. Concursul a fost vineri după-amiază, ier el s-a antrenat doar joi şi a câştigat. Are două medalii de aur acasă. Sunt tare mândru de el.

- Ar dori să se îndrepte spre teatru?

- El cam are această dorinţă, mi-a spus că ar vrea să fie actor. Eu nu ştiu încă dacă să-l dau la Liceul „Dinu Lipatti”, secţia Actorie, pentru că eu consider că meseria asta începe numai după ce te îndrăgosteşti, să ştii la ce te raportezi. E greu să formezi un copil ca actor, pentru că actorul se formează prin experienţa trăirii şi, dacă nu o are, atunci îl bagi în tipare din care cu greu mai poate ieşi. Cum spuneam, el şi-at dori, dar momentan este pasionat de tehnică.

- Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?

- E uşor şi greu de spus, în acelaşi timp. Dacă plouă, stau în casă şi citesc, dacă am de înregistrat voci ori mă duc la Pro TV, ori le înregistrez acasă, că mi-am făcut studio la Periş. Dacă am repetiţii, mă duc la teatru, repet două ore, mă întorc acasă, o mângâi pe mama, îi dau să mănânce, vorbesc cu ea, pentru că este un reper foarte important. Viaţa părinţilor noştri, relaţia pe care o avem cu ei sunt lucruri care ne marchează şi atunci când ei nu mai sunt. Iar matricea relaţiei cu părinţii se transmite. Nu poţi să-i ceri copilului tău să se poarte cum nu te-ai purtat tu cu părinţii tăi. Această matrice este dincolo de teorie, învăţătură, cuvinte, tot, este o materie emoţională, ce tinde să-ţi intre în piele.

- Cum vă încărcaţi bateriile după perioadele aglomerate?

- Eu îmi încarc bateriile în plină perioadă aglomerată. Pe mine mă încarcă întâlnirea cu publicul, cu lucrul, şi când simţi o uşoară oboseală e ca după momentul acela unic când faci dragoste seara şi te culci liniştit. Nu te descarcă, ci te încarcă cu energie şi frumos.

„Mama mea a fost stâlpul educaţiei primite”

556 15 8- Ce înseamnă banii pentru Bebe Cotimanis?

- Un mijloc de a fi ceva mai fericit, dar este cel mai mare mijloc de a-l face pe altul, de lângă tine, fericit când poţi să-l ajuţi.

- Care ar fi cel mai puţin plăcut lucru pe care l-aţi face pentru ei?

- Să fac ceea ce nu-mi place. Dar am refuzat întotdeauna să fac ceea ce nu mi-a plăcut. Hai să-ţi spun ceva, apropo de matricea educaţională. Am terminat Liceul de Arhitectură şi am intrat la Facultatea de Construcţii, la seral, atunci când am lucrat la consolidările imobilelor după cutremurul din 1977. Şi după şase luni de facultate şi şantier, lucram ca tehnician arhitect la Proiect Bucureşti. Este o lume minunată cea a arhitecţilor, dar am renunţat la facultate. Le-am zis într-o zi că nu mai vin la facultate, pentru că nu-mi place. Îmi place arhitectura, dar nu-mi plac construcţiile, şantierul... Şi îi spun mamei mele, care a crescut singură trei copii fără tată, el prăpădindu-se într-un accident când eu aveam 13 ani, că nu mă mai duc la facultate, pentru că nu-mi place. Mă priveşte mama şi-mi zice: „Bravo, mamă, niciodată în viaţă să nu faci ceea ce nu-ţi place!” Ei, chestia aceasta o am în mine şi îi mulţumesc mamei mele pentru că a fost unul dintre stâlpii de educaţie extraordinară pe care am primit-o de la ea. Niciodată în viaţă să nu faci ceea ce nu-ţi place, pentru că o duci în cârcă! Şi la o căsnicie care nu-ţi place trebuie să renunţi, pentru că o duci în cârcă şi, dacă tu eşti nemulţumit, din tine ce să emane? Tot nemulţumire şi îi mai strici şi pe alţii în jurul tău. Aud mereu: „Rămânem împreună de dragul copiilor!” Dar nu se gândeşte nimeni la cât suferă, săracii copii, într-o familie care nu se înţelege! Pleci cu mama, pleci cu tata, cu cine te înţelegi mai bine. Nu rămâi într-un lucru care miroase urât. Faci curăţenie, apoi pleci!

- Când aţi plâns ultima oară şi de ce?

- Mai devreme, când ţi-am povestit despre fiica mea şi despre Colectiv. Ai fost martora unui eveniment extraordinar: lacrimi de iubire cu Bebe Cotimanis. (Râde!)

„La momentul tragediei Colectiv, fiica mea nu mi-a răspuns timp de zece minute. Apoi m-a sunat şi mi-a spus: «Trăiesc, tată! Stai liniştit!» Şi de atunci retrăiesc clipa“

„Mă rog la Dumnezeu înainte de fiecare spectacol“

- În ce piese vă mai poate vedea publicul?

- Joc, la Teatrul Elisabeta, în „Las’ că ştim noi”, o comedie spumoasă, în regia lui Şerban Puiu. Mai evoluez în „Ultimul Don Juan”, spectacolul Nottara-ului, la Palatul Copiilor. Ultima oară l-am jucat în Sala Mare a teatrului, una foarte frumoasă, plină de istorie. Înainte de fiecare spectacol eu mă rog la Dumnezeu să-mi meargă bine. Şi pe lângă asta, mă rog şi la Ştefan Iordache, Emil Hosu, George Constantin, Vali Preda, aprind o lumânare, să mă ajute, să pot intra în spectacol. Un teatru este o catedrală, nu este un lucru obişnuit, este ca şi cum ţi s-ar dărâma biserica…

- Deci, din rugăciune vine curajul de-a urca pe scenă.

- Da. Nu sunt habotnic, dar gândesc pe verticală, de foarte puţine ori pe orizontală. Poţi s-o păţeşti pe orizontală, dar, dacă ai verticala, înseamnă că ai ceva consolidat.

„M-am dus la mormântul lui George Constantin şi i-am cerut voie să joc în locul său“

- Ce oameni de film şi de teatru şi-au pus amprenta asupra dumneavoastră?

- Mircea Cornişteanu, în teatru, Loti Bocsardi, de la Sfântul Gheorghe, cu care am lucrat o singură piesă, şi nu în rol principal, dar şcoala pe care am făcut-o cu el, felul lui de a face regie au fost extraordinare, Alexandru Dabija. Dar spun de Mircea Cornişteanu pentru că el m-a descoperit la Sfântul Gheorghe, lângă Braşov, când s-a înfiinţat secţia, în 1986. Mă ştia şi din timpul facultăţii. Acolo am jucat în „Îmblânzirea scorpiei”. Trebuia să fie altcineva, şi el a spus: „Nu, eu îl vreau pe cheliosul ăsta!”, deşi aveam ceva păr pe atunci. (Râde!) Am jucat cu Oana Ştefănescu şi a ieşit deosebit. Un alt moment care m-a marcat a fost după moartea lui George Constantin, care a apucat să joace în „Avarul” doar două spectacole. Mircea Cornişteanu şi Maxim Crişan, directorul Teatrului Nottara, se gândeau pe cine să bage în locul lui, şi-au zis că doar eu pot să intru în pielea personajului, deşi mai evoluasem doar într-o piesă la acest teatru. Le-am spus că nu joc acel rol, m-au chemat şi mi-au spus: „Spectacolul merge înainte orice-ai face. Noi te vrem pe tine şi te luăm!” Şi-am zis: „Niciodată! Chit că plec din teatru, nu pot să intru în locul maestrului George Constantin! Mai ales că a apucat să joace în două reprezentaţii.” „Ai văzut spectacolul?” „Nu.” „Nu e înregistrat, dar există câteva secvenţe, vrei să le vezi?” „Nu vreau, domnule, nimic!” Şi-am stat şi m-am gândit. M-am dus la mormântul lui George Constantin imediat după ce murise... Cred că a fost şi este un gest extrem de urât... Şi i-am cerut voie să joc, în credinţa mea. Evident că n-am obţinut niciun rezultat, că nu-ţi vorbeşte nimeni de dedesubt sau de Sus când vrei tu. Şi când mă apropiam de ieşirea Cimitirului Ghencea, la 50 de metri de mormântul lui, erau Tamara Buciuceanu şi sora sa, văduva maestrului Constantin, şi le-am spus „Sărut mâna!”. Au plecat spre mormânt şi parcă am auzit din spate, că nebun nu sunt: „Bine, bă, joacă!” Am ieşit pe poartă şi n-am mai povestit decât câtorva persoane apropiate, până acum, această întâmplare. Şi-atunci am intrat în „Avarul” şi-am jucat în peste 200 de spectacole, toate de succes. Acela a fost un moment de cotitură pentru mine. Cel cu Pintea şi cel cu George Constantin au fost nodurile de excepţie ale vieţii, dar care m-au afectat, mi-au lărgit sacul emoţiilor.

„Îmi place foarte tare să gătesc“

- Dacă n-aţi fi fost actor, ce altceva v-ar fi plăcut să fiţi?

- Bucătar. Nu ştiu să gătesc atât de bine pe cât aş vrea, dar urmăresc site-uri de bucătărie, îmi place foarte tare la cratiţă. Fac, de exemplu, clătite umplute cu carne şi ciuperci, clătite pane, pun peşte la afumat, că mi-am făcut afumătoare. Şi-mi place să gătesc pentru alţii, cu bucurie, nu neapărat pentru mine. Apoi, grădinăresc, îmi place să beau un pahar cu vin alături de prieteni, să discutăm, să nu fim trişti.

„Dacă nu băgăm divinul în viaţa noastră de zi cu zi, viaţa se chinuie. Este ca o bicicletă de bună calitate, dar neunsă. Acest liant aparţine Duhului, divinului“

„Mama se uita la «Tânăr şi neliniştit» şi i-am spus lui Boncea că nu vreau să joc în telenovele la care să plângă mama. Iar el mi-a spus: «Bebe, serialul e după cum îl faci tu!» Şi a avut dreptate“

„Sudez sobe care consumă foarte puţin“

- Ce hobby-uri aveţi şi cât timp le dedicaţi?

- Actoria este principalul hobby. În rest, am o grămadă de pasiuni. Uite, de exemplu, acum fac nişte sobe care consumă foarte puţin. Acum câteva zile am făcut două, am sudat la ele până seara târziu. Sunt foarte simple, din metal, şi consumă extrem de puţin. De exemplu, dacă un om îşi ia o căruţă de lemne pentru iarnă, acea căruţă îi ajunge pentru şase ani, şi nu exagerez cu nimic. Se fac foarte uşor, trebuie să ştii să tai în metal, să sudezi şi puţin să zideşti. Poţi face o sobă pe zi, iar randamentul este extraordinar. Le-am văzut pe internet şi m-am apucat să le fac, că doar n-o să stau degeaba. Prima este un fel de pirostrie, unde poţi pune ceaunul, numai că arde cu trei surcele, nu trebuie să pui buturugi. Acum lucrez la cea principală. Am zis că, dacă aş fi primar într-un sat, şi chiar şi aşa, fără să fiu primar, am să încep să fac sobe pentru oamenii sărmani care rămân fără bani de butelie, dar mai au trei surcele în curte, să poată să-şi încălzească o mâncare, apa pentru baie, orice au nevoie, cu resurse minime.

„Matricea relaţiei cu părinţii se transmite. Nu poţi să-i ceri copilului tău să se poarte cum nu te-ai purtat tu cu părinţii tăi”

Add comment


Security code
Refresh