Main menu

header

557 16 1de Gabriela Niculescu

Stela Popescu a împlinit 80 de ani la 21 decembrie, dintre care 55 dăruiţi scenei, de fapt publicului din fața scenei. Cu această ocazie a avut parte de o triplă aniversare: la 19 decembrie, când i-a fost organizată o expoziţie la Teatrul de Comedie, la 20 decembrie, printr-un spectacol aniversar la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” şi la 21 decembrie, printr-un alt show grandios, cu invitaţi speciali şi intrare liberă, la Palatul Naţional al Copiilor. Actriţa a primit de două ori premiul pentru cea mai populară artistă a României şi s-a bucurat întreaga viaţă de admiraţia publicului. Despre energia debordantă pe care o are şi magia Sărbătorilor de Iarnă neasemuita artistă ne-a povestit pe larg.

„Îi zîua ta! Lasî, că faşi mama nişti plăşinti!”

- Cum vă simţiţi la 80 de ani?

557 16 2- Eu nici nu realizez că am 80 de ani, nu mă simt de atâţia ani în interior. Aşa, când mă uit în oglindă, nu mă plac, pentru că m-aş vrea tânără şi frumoasă. Nu-mi dau seama că am 80 de ani, pentru că am chef de treabă, sunt prezentă la orice chemare, mă comport ca şi acum 20 de ani, cel puţin. Iar toate evenimentele acestea care s-au pus la cale până acum trebuie să mă facă să constat că, de fapt, am 80 de ani şi să mă mulţumesc cu ideea asta. Când mă mai întreabă cineva dacă este adevărat că am 80 de ani, răspund că nu cred, pentru că eu simt că am 55 de ani de viaţă şi 80 de carieră. Asta deoarece am jucat enorm şi nu m-am plictisit niciodată. Aceasta este dovada faptului că am nimerit pe drumul care mi se potrivea. Din 1960, de când am absolvit facultatea, am jucat în fiecare zi din viaţa mea, măcar două spectacole pe zi, de aceea simt că am 80 de ani de carieră. Şi pentru că mi-a plăcut enorm, nu am obosit niciodată să joc atât de mult. Dacă mă trezeşti la 1:00 noaptea şi-mi spui că trebuie să plec la Oradea, că am matineu la 17:00, mă ridic din pat, mă îmbrac, îmi iau rochia, fardurile, pieptenele, CD-ul şi plec.

- Care a fost cea mai frumoasă aniversare de până acum?

- Să-ţi spun drept, eu niciodată nu mi-am serbat ziua, pentru că întotdeauna au făcut-o alţii. Puiu (n.r. - regretatul Puiu Maximilian, soţul artistei) era născut pe 20 decembrie, eu, pe 21, iar pe 24 este Ajunul Crăciunului. Mi se părea caraghios să fac un chef pe 21, când în Ajun ne întâlneam cu toţii. Mama nu m-a serbat vreodată, că n-avea vreme de Sărbători, îmi zicea: „Îi zîua ta! Lasî, că faşi mama nişti plăşinti!”… În schimb, m-a serbat foarte frumos Radioul, la 70 de ani. Teatrul iar m-a serbat minunat, eram în Canada, în turneu, la Montreal, cu Opera Comică pentru Copii, alături de doamna Smaranda Oţeanu şi jucam chiar de ziua mea. N-am ştiut nimic, iar la sfârşitul piesei, toată sala era în picioare şi fiecare dintre cei 400 de spectatori avea câte un pahar cu şampanie şi-mi cânta „La mulţi ani!”… A fost o surpriză extraordinară. Apoi, un primar m-a făcut Cetăţean de Onoare al Bucureştiului, tot la un spectacol, de ziua mea… Instituţiile m-au sărbătorit de obicei, în familie niciodată nu m-am serbat.

„Energia mi-a venit de la Dumnezeu şi de la părinţii puternici”

557 16 3- Ce vă doriţi cu acest prilej?

- Nu-mi doresc decât să fiu sănătoasă, pentru că simt că am încă foarte multe lucruri de făcut, am putere, nu m-am plictisit şi n-am obosit. Vreau să afle Dumnezeu Acolo, Sus, că mai am treabă pe Pământ. (Râde!)

- Care este secretul unei longevităţi energice?

- Energia vine din interior. Dacă îţi dă Dumnezeu sănătate, putere şi dorinţă să faci ceva, treaba merge înainte. Uneori, când cineva îmi oferă o cafea să-mi dea energie, îi spun: „Lasă-mă, că am eu la energie de n-am ce face cu ea!”. Asta este o şansă, un noroc să reziste organismul când pleci în celălalt capăt al ţării noaptea cu trenul, să joci două spectacole, apoi să te întorci imediat, pentru că a doua zi ai repetiţie, dimineaţa, la teatru. Energia asta mi-a venit de la Dumnezeu şi de la doi părinţi puternici. Tata a stat în Siberia din 1943 până în 1977 şi a murit la 90 de ani, după o operaţie la bilă. Şi mama era o femeie zdravănă, din păcate, a făcut un cancer de sân, culmea, la 80 de ani. S-a mirat şi doctorul...

- Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?

- Foarte aglomerată... pentru că vreau să le fac pe toate, să răspund tuturor invitaţiilor, să fie ordine în casă, să-mi chem prietenii să mai stăm de vorbă, iar acestea toate se întâmplă după repetiţiile şi spectacolele de la teatru şi apariţiile la televiziune.

- Pare că nu vă oboseşte nimic... Totuşi, trebuie să fie ceva...

- ...care mă obosește? Statul degeaba şi vorbitul degeaba.

„În România e o lăcomie hrăpăreaţă de bani”

557 16 4- De ce lucruri aţi încercat să vă feriţi în viaţă?

- Nu-mi plac prefăcuţii, mincinoşii, linguşitorii şi oamenii care se cred mai mari decât sunt. Eu am adorat artistele talentate, dar nu m-am putut împrieteni niciodată cu una mai prostuţă, chiar dacă era o fată bună. E obositor să începi să spui: „Tu eşti extraordinară, dar alţii sunt proşti că nu recunosc...”. Mai bine spui adevărul. Doare, dar ai stabilit nişte relaţii oneste cu oamenii. Eu şi despre mine am păreri proaste de foarte multe ori. În majoritatea cazurilor nu sunt mulţumită de mine. Aş vrea să fi făcut mai bine, să fi depus mai mult efort, să fi stat toată noaptea să mă gândesc la un text în loc să prefer să merg la un chef. Iar ce nu-mi place deloc este lipsa de grijă, din ce în ce mai mare, a românului faţă de cel de alături. Aceasta este o mare boală, ce ne duce la pierzanie. Libertatea aceasta de după Revoluţie, cu lăcomia pentru bani, este îngrozitoare. Şi mie îmi plac banii, dar nu fără măsură. Iar acum există un mod hrăpăreţ de a umbla după bani. S-a aşezat acum o societate urâtă, rea şi zgârcită.

- Ce nu vă place ne-aţi spus. Dar ce vă place?

- Îmi plac oamenii ieşiţi din comun. N-am fost niciodată invidioasă pe actriţele mari. Dimpotrivă. Le-am adorat pe Olga Tudorache şi pe Gina Patrichi. Acesta a fost un noroc, pentru că invidia este o boală care te macină.

- Şi vă mai place să călătoriţi. Ce loc vizitat v-a rămas cel mai aproape de suflet?

- Călătoresc enorm, am văzut toate cele cinci continente. Mi-au rămas în minte Africa de Sud, un ţinut aparte, şi India, care este ceva extraordinar, o îmbinare cutremurătoare de frumos şi mizerie. Este o lume formidabilă, am fost de trei ori în India şi m-aş mai duce oricând. Ei, ca popor, sunt senini, te privesc cu drag, fac poze cu străinii, nu se simt niciodată mici. N-am fost în Japonia, China şi în „țările pakistaneze”, ca să le zic așa, astea cu stan în coadă, Pakistan, Afganistan, Kurdistan și alte stan... În rest, am fost peste tot.

„Voi face Sărbătorile cu fiica mea adoptivă”

557 16 5- Cum veţi petrece Sărbătorile anul acesta?

- Am o nepoată, pe care o iubesc foarte tare, şi care s-a măritat în Germania cu fiul unei prietene bune de-ale mele şi trăiesc acolo. Acum vor veni toţi trei, de Sărbători, la Bucureşti.

- Presupun că şi fiica dumneavoastră, de care nu foarte multă lume ştie, vă va fi alături de Crăciun.

- Da, am o fiică adoptată, Doina Maximilian se numeşte, care este nepoata soţului meu. Am adoptat-o la vârsta de 16 ani, fiind un copil extraordinar. Ea a terminat liceul în Cehoslovacia, acolo unde a trăit cu mama sa de la vârsta de 4 ani. A venit în România, într-o vacanţă, pentru a se întâlni cu tatăl său şi i-a plăcut atât de tare Bucureştiul, deşi Praga este un oraş superb, încât a rămas la noi. A făcut aici „Regie de Film”, şi acum este profesoară la UNATC. Întotdeauna petrecem Sărbătorile împreună. În general, Sărbătorile s-au făcut la mine, pentru că am spaţiu mai mare şi îmi place să pregătesc eu toată masa. Anul acesta, le vom pregăti pe toate la fiica mea. Gătim amândouă bine şi preparăm lucruri obişnuite de Sărbători, nu extravagante.

- O tradiţie de Crăciun aveţi?

- Da, un fel de mâncare pe care lumea nu-l face de Crăciun. În locul fripturii de porc, fac ciolan afumat, iar reţeta v-am dat-o deja.

- Cum se împacă diabetul pe care-l aveţi cu iubirea pentru mâncare?

- Am diabet care încă nu e insulino-dependent, însă s-ar putea să fie la un moment dat pentru că sunt indisciplinată în ceea ce priveşte sănătatea, or, la diabet trebuie să fii riguros. Iubire foarte mare nu am faţă de mâncare, sunt mai mult pofticioasă. Dacă îmi pui zece feluri de mâncare pe masă, eu trebuie să gust din toate, dar câte o linguriţă din fiecare se adună. Am gustul mâncării, îmi place să mănânc, le-am gustat pe toate şi mi-au plăcut toate, în afară de bame.

„Cu Arşinel n-am avut niciodată vreo simpatie personală”

557 16 6- Care este slăbiciunea pentru care vă criticaţi cel mai mult?

- Eu îi ziceam câteodată lene, apoi mi-am dat seama că nu sunt leneşă, însă mă pornesc greu într-un proiect. Las lucrurile pe mâine, în afară de teatru, unde sunt promptă. Însă, lucrurile care mă privesc, un masaj, o cosmetică, le las deoparte sau le fac în grabă. Nu mă îngrijesc decât în limita politeţii, nu ies pe stradă cu ciorapii rupţi sau nepieptănată, dar nici nu mă ocup de mine cât ar trebui. Am trăit viaţa cam călare, în goana calului. Câteodată parcă îmi pare rău, dar aşa mi-a croit Dumnezeu soarta.

- Care este lucrul pe care consideraţi că-l faceţi mai bine decât toţi ceilalţi?

- Spectacolul de Revistă, cred eu. Materialele pe care le fac eu la Revistă încă n-au „reuşit” să fie depăşite...

- Cum aţi putea descrie relaţia cu partenerul dumneavoastră de scenă, domnul Alexandru Arşinel?

- Eu am avut doi parteneri. Am jucat opt ani cu Ştefan Bănică şi 35 de ani cu Arşinel. Am avut norocul să fiu simpatizată de femeile din public. Am şi zis, glumind, odată că niciodată nu s-a spus că sunt amanta lui Arşinel, ci nevasta. Ceea ce este o chestie! (Râde!) Şi când jucam cu Bănică, la fel se întâmpla. Când a născut cea de-a doua soţie a sa, Moaţa, cu care a avut un băiat, Alexandru, care a murit, o doamnă l-a oprit pe Ştefan pe stradă şi l-a întrebat: „Cum se simte doamna Stela după naştere?” La care el s-a uitat lung şi i-a răspuns: „Dar Stela nu e nevasta mea. Pe nevasta mea o cheamă Moaţa!”. Doamna s-a întors cu spatele şi a plecat supărată. La fel este percepţia şi cu Arşinel, toată lumea crede că sunt soţia lui. Acest lucru se datorează faptului că între noi, pe scenă, relaţia este perfectă şi armonioasă. Din clipa în care am ieşit de pe scenă, noi nici măcar buni prieteni nu suntem. Nu ne facem vizite, nu mâncăm împreună… La noi, teatrul este legătura. Am jucat împreună în toată ţara, am repetat împreună, dar niciodată între noi nu s-a creat acea stare de simpatie personală!

„Călătoresc enorm, am văzut toate cele cinci continente. N-am fost în Japonia, China şi în «ţările pakistaneze», în rest, am fost peste tot“

„Vreau să afle Dumnezeu Acolo, Sus, că mai am treabă pe Pământ“

„Joc în şapte spectacole pe săptămână“

557 16 7- La 19 decembrie s-a organizat o expoziţie la Teatrul de Comedie, cu fotografii din spectacolele în care aţi jucat pe acea scenă, în perioada 1969-1993...

- Da, aceasta a fost o surpriză pe care mi-a făcut-o George Mihăiţă, pentru că eu am jucat acolo 18 ani, 15 titluri de piese importante. El a rămas într-o legătură sufletească permanentă cu mine, deşi n-am mai jucat la el. M-a invitat de nenumărate ori, dar realmente n-am mai avut timp. Şi, drept să-ţi spun, chiar dacă nu am obosit, mi-e greu să mă implic într-un proiect atât de mare, la care se repetă două, trei luni şi se joacă în mod constant. Deja am la Revistă trei spectacole pe săptămână, la Opera Comică pentru Copii jucăm în două şi în provincie mai joc două zile. Deci am şapte spectacole pe săptămână!

„La Revistă nu porţi haina personajului, eşti tu“

557 16 8- Vă amintiţi vreun moment în care aţi paralizat de emoţie, pe scenă?

- Da. La primul meu turneu în Israel, în 1969, aveam premieră la Haifa, am plecat dimineaţă cu avionul, iar după-amiază, cum am ajuns, am intrat direct în spectacol. Aveam emoţii, chiar şi acum am emoţii, pentru că nu ştiu cum o să mă primească publicul. La Revistă nu porţi haina personajului, eşti tu, tu eşti primul atacat, contează cum apari, ce spui, ce stare ai, că poţi să nu fii în cea mai bună formă a ta şi pot apărea idei, că nu mai eşti la fel de bună. De aici apar emoţiile, că vrei să fii cum îşi doresc spectatorii, eşti legat de public foarte direct. Pe când, în teatrul clasic, joci pe cine vrei şi cum vrei, iar publicul nu ştie exact dacă e bine ceea ce ai făcut, acolo textul te apără. Revenind la Haifa, când am apărut pe scenă, am spus primele două strofe, şi norocul meu a fost că era acolo Gelu Solomonescu, un foarte bun dirijor de orchestră de Revistă, pentru că există o legătură foarte strânsă între actor şi dirijor. Interpretarea merge mână în mână cu muzica, iar Gelu m-a simţit că se petrece ceva cu mine. După acele două strofe, am făcut un blank total, n-am mai ştiut ce să mai spun şi-am ieşit din scenă. El şi-a dat seama, şi a urcat tempo-ul şi volumul muzicii, iar publicul a crezut că aşa trebuia să fie.

Add comment


Security code
Refresh

DVR PHARM