Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

578 16 1de Andrei Dicu

Actor, cântăreţ, compozitor şi, mai presus de toate, prieten, Tudor Gheorghe este imaginea blândeţii. Născut la 1 august 1945, într-o familie de ţărani din Podari, artistul este prototipul olteanului desăvârşit, hâtru, sensibil şi, în acelaşi timp, exploziv. „Valţul rozelor”, „Nea Mărine, nea Mărine”, „Antiprimăvară” şi „Salcâmii” sunt cântece care ne farmecă, Tudor Gheorghe fiind un artist complex, ale cărui „arme” sunt firescul, metafora şi taina unui suflet care se redescoperă continuu.

„Mă regăsesc în cântecul popular, care este baza creației mele”

- Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Tudor Gheorghe?

- Un truditor încăpăţânat pe terenul culturii naţionale. Am fost întrebat care e secretul pentru ca un tânăr să devină Tudor Gheorghe. Am răspuns „Să fii născut la sat, să iubeşti poezia, să-ţi dea mămica ta un firicel de glas, să ai un pic de har şi să termini un institut de teatru pentru a pune totul în valoare”. Dar ipoteza este exclusă, pentru că... nu mai avem sat.

- Copilăria petrecută în Podari v-a influenţat cariera?

- Rămân la părerea domnului Blaga, care a spus că „veşnicia s-a născut la sat”. Sunt convins că, dacă nu m-aş fi născut la sat, n-aş fi înţeles în profunzime cântecul popular, în care mă regăsesc şi care este baza creaţiei mele.

- Cum vă alegeţi versurile cântecelor?

- Am impresia că ele mă aleg pe mine. Mă aplec inclusiv către versurile albe, fără rimă, iar într-un spectacol din 1972, alături de Romulus Vulpescu, am cântat pagini întregi din „Cântarea României”, de Alecu Russo. Şi proza se poate cânta, dar trebuie să aibă un ritm interior. Vezi Biblia... Dar dacă e banală, e inutil...

„Voi publica o carte, «Vă dau un an din viaţa mea», o pledoarie pentru identitatea naţională”

- De unde a apărut pasiunea pentru teatru?

578 16 2- Sincer să fiu, nu ştiu. Cred că m-am născut cu acest dar histrionic. Din copilărie eram pasionat de poezie şi mă bucuram să recit. Odată cu vârsta, patima s-a dezvoltat. Scriu versuri, iar spectacolul „Degeaba” se bazează pe poemele mele. Dar, dacă nu făceam teatru, n-aş fi realizat ce am făcut până acum. În curând, voi publica o carte, un jurnal intitulat „Vă dau un an din viaţa mea”, în care descriu ce mi s-a întâmplat timp de un an în turneul petrecut în oraşele mici, unde nu se mai face cultură de 30 de ani. Este o pledoarie pentru păstrarea identităţii naţionale.

- În 1979, spectacolul dumneavoastră „Pe-un franc poet”, pe versuri de I.L. Caragiale, a fost oprit după premieră. Povestea spune că aţi recitat un poem care a deranjat-o pe tovarăşa Ceauşescu...

- Nu. E o legendă. Am deranjat tot sistemul! Caragiale era şi rămâne de o contemporaneitate zguduitoare. Am reluat ulterior spectacolul şi în curând va apărea un CD cu acesta.

- În perioada 1987-1990 aţi fost cenzurat. Ce vi s-a reproşat şi de ce nu aţi „speculat” imaginea de „artist cenzurat”, precum alţi colegi?

- Nu am fost „cenzurat”. Am fost oprit. N-am mai avut voie să apar! Mă aşteptam mai de mult la această sancţiune, pentru că recitam poeme care deranjau. Spre exemplu, poezia „Rânduieli” a lui Sorescu: „La noi, muierea pupa mâna bărbatului / Până mai adineauri - zicea Marin al lui Pătru, / (...) Şi să lase politica - de asta ne ocupăm noi, asta e pentru oameni - / Femeia, ce ştie femeia?”. N-am speculat acel moment pentru că privesc în viitor, nu mă interesează să mă uit înapoi. A te agăţa de trecut e o lipsă totală de bărbăţie, de demnitate. Toţi am suferit, aşa că de ce să ne dăm unii mai mari decât alţii? Mi-e silă... Cei care fac asta nu există!

- Sunteţi un artist de succes atât în teatru, cât şi în muzică. Există un „secret” al reuşitei?

- Tenacitatea. Când ai găsit drumul, nu trebuie să-l abandonezi. Drumul meu a fost cert şi am în spate valoarea poeziei româneşti. Nu am cum să greşesc când am acest resort.

„N-am să alerg pe scenă ca Mick Jagger, să mă dau cu capul de pereţi”

578 16 3- La ce lucraţi în prezent?

- La şapte CD-uri noi, cu ultimele spectacole: „Al cincilea anotimp”, „Rapsod şi lăutar”, „Poezia domnului Caragiale”, „Lecţia”, „Cavalerii felinarelor târzii, Moscopol şi Zavaidoc”, „Declaraţie de dragoste” şi concertul de la Bucureşti, de la Sala Polivalentă. După 15 ani, timp în care am schimbat patru preşedinţi şi zece prim-miniştri, poezia rezistă, şi publicul vine să asculte trilurile pe care le-am cântat în trecut. Pregătesc, însă un spectacol intitulat „Îndrăgostiţi fără noroc”, care va debusola, pentru că vom schimba sound-ul. Vreau să pregătesc generaţia tânără pentru ce urmează să le ofere... bunicul. Când ai un sentiment de disperare, de dragoste, de abandon şi plâng zece viori, e cutremurător. Dar când ţipă o chitară electrică, e teribil! Versurile sunt semnate de Romulus Vulpescu, Adrian Păunescu, Alexandru Macedonski, Grigore Vieru şi Mircea Micu, şi sunt poezii alese de dragoste, de disperare.

- Pregătiţi şi un album rock?

- Ei, n-am să alerg pe scenă ca Mick Jagger, să mă dau cu capul de pereţi. Rockul reprezintă o anumită furie. Ce se cântă la noi e mai uşor, mai... soft. Nu va fi un concert heavy, ci un fel de baladă rock. Mă interesează genul şi mă voi folosi doar de tehnicile specifice, aşa cum am procedat cu corurile de copii, de călugări, orchestra simfonică şi taraful tradiţional, mai ales că folclorul a fost distrus. Vreau să-mi manifest furia faţă de neputinţă! De ce să cânt degeaba? Iar ca să mă exteriorizez, voi folosi instrumente care vor „ţipa”. Povestea nu e neapărat legată de tragedia de la „Colectiv”, ci de starea generală. În România, totul e un accident grav!

„Pentru mine, poezia românească se încheie cu Păunescu”

578 16 4- Aţi încheiat seria spectacolelor „Primăvara simfonic”, la Sala Palatului. Care sunt impresiile?

- Mă bucur că lumea vine să asculte şi să simtă ceva. Urmăresc publicul de la Sala Palatului. Oamenii îşi parchează maşinile greu, vin apăsaţi de griji şi pleacă fericiţi, ţinându-se de mână. Pleacă alţi oameni decât cei care vin. Când ies, se izbesc de duritatea vieţii. Eu mă bucur că n-am muncit degeaba. Nu fac parte din lumea showbizului, dar sunt inclus pe ogorul culturii şi al educaţiei.

- Care este starea poeziei româneşti?

- Am spus nu o dată: pentru mine, poezia românească se încheie cu Păunescu. Am trăit lângă Nichita, Ioan Alexandru, Blandiana, Cezar Ivănescu, Grigore Vieru, Mircea Micu, Adrian Păunescu... Le-am simţit ritmul interior şi am devenit exponentul stării lor poetice. E momentul ca un tânăr să găsească ritmul poeziei româneşti actuale, dar aceasta încă nu se regăseşte. Se fac experienţe inutile...

- Dar condiţia artistului contemporan?

- Sunt puţin debusolat. Văd că acum toţi sunt „actori”... Ăştia din mass-media, „actorii de pe scena politică” sau la spectacolele de ziua oraşului X, „artiştii” precum Salam şi Minune evoluează spre bucuria publicului. Pot eu să-l pun pe Beligan lângă ei?

- Ce este metafora?

- Bomboana de pe coliva creaţiei. Hai că mi-a plăcut asta!

„Iubeam Universitatea Craiova pentru că aveam ce iubi. Acum... nu mai e ce era”

578 16 6- Vorbiţi-ne despre „oltenism” şi despre Amza Pellea...

- Amza mi-a fost director la teatru, când se introdusese conceptul stupid al autofinanţării. Acum, istoria se repetă. Am mers împreună în două turnee, cu spectacole în care timp de două ore se vorbea despre olteni. Aveam săli arhipline şi aduceam bani pentru a ajuta teatrul să plătească salariile. La vremea aceea, teatrele erau folosite ca discoteci, altelierele de tâmplărie făceau coşciuge... Era îngrozitor, dar e o etapă depăşită. De Amza mă leagă o prietenie ca între doi olteni, reală, adevărată. Mereu eram puşi pe zgoande...

- Nutriţi aceeaşi pasiune pentru Universitatea Craiova ca în perioada în care aţi scris cântecul „O iubire alb-albastră”?

- Atunci iubeam pentru că aveam ce iubi. Era echipa Olteniei, a unei ţări întregi, prima calificată într-o semifinală europeană. Iar acela a fost primul imn al unei echipe de fotbal din România. Acum... nu mai e ce era. Eram prieten cu jucătorii, de la Oblemenco la Deselnicu şi până la puştii Balaci, Donose, Negrilă... Era o vreme în care până şi rezervele Craiovei jucau la naţională. Iar publicul era fenomenal, pe lângă cei 25.000-30.000 din tribune, erau oameni care se căţărau în pomi ori se urcau pe case ca să vadă meciurile. Eu m-am gândit că oamenii aceia trebuie să cânte ceva. Să se sprijine pe ceva. Şi aşa am scris cântecul.

„Mi-e dor de tăcerile lui Toma Caragiu”

- Umorul s-a vulgarizat?

- Da. E şi vina televiziunilor şi a spectacolelor mediocre. Cenzura comunistă ne-a prins bine, ne-a dezvoltat fantezia. Trebuia să fim mai deştepţi decât cenzorii. Era nevoie de subtilităţi. Mi-e dor de tăcerile lui Toma Caragiu... E păcat, pentru că avem actori excepţionali. Sunt un fan al copiilor din „Las Fierbinţi”. Fiecare actor e pus în rolul potrivit. La fel, fetele din „Mondenii”. Nu mai avem însă textierii de pe vremuri. Unde sunt Puiu Maximilian şi Dan Mihăescu?

- Care este ultimul banc bun pe care l-aţi auzit?

- Un tip cumpără un căţel şi îşi scrie pe poartă „câine rău”. Îl vizitează un prieten, iar în peisaj apare un Bichon. „Ăsta e câine rău?!”, întreabă musafirul. „Da. E rău, dar ţine în el”, răspunde proprietarul.

- Vi s-a propus să intraţi în politică?

- Cum să nu, când am avut un asemenea impact... În ’89 am intrat primul în Prefectura Craiova. Mă bucur că Radu Berceanu recunoaşte că sunt naşul lui politic. Dar mă felicit că am refuzat politica. Procurorul Dan Voinea a spus că „Tudor Gheorghe a aruncat cu grenade în manifestanţii din Craiova”. M-a sunat Dorel Vişan şi m-a întrebat: „Ce faci, grenadierule?”. Eu am cel mai mare partid, al poeziei române, pe care nu-l voi trăda, şi politica mea este promovarea culturii naţionale.

„Pensie de vreo 2.000 de lei ca artist e destul de mult, nu?”

578 16 5- Filmul nu v-a atras sau aţi refuzat ofertele?

- N-am intrat în viziunile regizorilor.

- Sunteţi un om bogat?

- Cum să nu! Sunt unul dintre cei mai bogaţi români, dar nu în lucruri materiale. Nici casa nu e pe numele meu. Practic, nu am nimic. Am construit casa cu fiul meu, el o va moşteni, ca să nu mai umblăm cu succesiuni şi cu alte prostii. Sincer, nici nu ştiu ce pensie am. Vreo 2.000 de lei ca artist e destul de mult, nu?...

- Soţia dumneavoastră, doamna Georgeta Luchian, este o actriţă importantă a Teatrului Naţional din Craiova. Băiatul dumneavoastră a moştenit pasiunea pentru artă?

- Lui Adrian i-a dat Dumnezeu un har extraordinar. Aşa cum eu aud muzica interioară a lucrurilor, el vede imagini. Este foarte talentat la acest capitol. De altfel, toate coperţile albumelor mele şi afişele concertelor sunt create de el.

- Au existat momente în care cariera v-a afectat viaţa personală?

- Niciodată. N-am amestecat viaţa de familie cu profesia. Cu Geta, soţia mea, mai aveam dispute la repetiţii, dar acasă nu discutam despre ce se întâmpla în teatru. În familie trebuie să-ţi găseşti sprijin şi putere.

„Nu am timp să mă plictisesc. Când te plictiseşti eşti nefericit...”

- Sunt destui care zic că poporul român e nesimțit și prost. Au dreptate?

- Proști sunt ei, cei care zic asta! Dacă stau să mă gândesc prin câte a trecut şi cât a rezistat, cât mai rezistă acest popor al nostru, eu zic că e binecuvântat. Cred în potenţialul creator al acestui popor. Cred că generaţia care vine are obligaţia de a readuce poporul român la stadiul de naţie. Precum paşoptiştii, copiii doctoranzi de la diverse universităţi ale lumii au obligaţia să se întoarcă şi să salveze România. Cu sau fără masoni, nu mă interesează! Dar Bălcescu şi alţii ca el au făcut România! Tinerii de azi trebuie să o refacă.

- Sunteţi fericit?

- Da. Câtă vreme mă pot juca în curte cu nepotul, cât timp mai pot bea un vin de Segarcea cu prietenii, cât am înaintea mea două-trei spectacole de realizat, sunt fericit. Nu am timp să mă plictisesc. Când te plictiseşti eşti nefericit...

- Există o întrebare care v-aţi fi dorit să vă fie adresată şi nu s-a întâmplat? Cum aţi răspunde?

- Nu m-am gândit niciodată. Să încheiem frumos: avea Vulpescu un vers superb, pe tema asta. „Am găsit un răspuns. N-are nimeni de pus o întrebare?”...

„Sunt fericit că am fost contemporan cu doi tipi cu sămânţă de geniu, Sorescu şi Păunescu“

„A te agăţa de trecut este o lipsă totală de bărbăţie, de demnitate“

„Vreau ca lumea să înţeleagă dimensiunea lui Adrian Păunescu, de suferind din iubire!“

- Prietenia dumneavoastră cu Adrian Păunescu este binecunoscută. Ce v-a apropiat?

- Ne-am cunoscut când a început Cenaclul Flacăra. Eu am fost primul care a cântat pe scena cenaclului. Între noi s-a legat o prietenie adevărată, dezinteresată. Ştiam amândoi că avem valoare, n-aveam nevoie să ne lăudăm reciproc. Deseori, ne certam şi ne împăcam rapid, ca oltenii. Oltenii se înjură repede şi la fel de rapid se împacă. Ţine de temperamentul nostru. El m-a cununat, iar pe băiatul meu îl cheamă Adrian. Când am văzut cum este denigrat Păunescu, m-am hotărât să fac un spectacol, pe care îl voi susţine şi la Bucureşti. Vreau să demonstrez polivalenţa stărilor poetice ale lui Păunescu. Numai din cartea „Istoria unei secunde”, a cărei a doua ediţie a fost topită!, se poate construi un spectacol. Păunescu era perceput drept un om dur, până la brutalitate, dar nimeni nu i-a văzut imaginea de copil. Îmi doresc ca lumea să perceapă dimensiunea lui, de om suferind din iubire!

„În România, totul e un accident grav!“

O „audienţă“ de pomină la ministrul Marin Sorescu

578 16 7- Marin Sorescu este „doar” un poet excepţional sau a fost şi un bun prieten?

- Doamne!... Sunt oameni aparţinând culturii române pe care nu-i pot plasa, temporar, la momentul în care i-am cunoscut. Precum Nichita... Nu ştiu când m-am cunoscut cu Sorescu, am avut senzaţia că am crescut amândoi vacile pe acelaşi tăpşan, că am petrecut morţii satului înghesuindu-ne să luăm banii de pe jos, aruncaţi la răscruci. Voi scrie toate amintirile astea legate de astfel de oameni, de la Nichita la Vulpescu. Sunt fericit că am fost contemporan cu doi tipi cu sămânţă de geniu, Sorescu şi Păunescu. Îmi amintesc când m-am dus la Marin, în perioada în care era ministrul Culturii. Am intrat la el ca la un prieten, iar Sorescu era îmbrăcat într-un pulover, ca de obicei încheiat aiurea. Se uita fix la biblioteca în care era o singură carte. I-am spus că afară erau oameni care aşteptau cu diverse documente. „Nu-mi place să semnez, mai bine scriu un poem”, s-a bâlbâit el. Zic: „Marine, ce cauţi tu aici?” M-a privit şi a răspuns: „Da, ai dreptate. Mâine plec la Bogota...” Sorescian răspuns...

Add comment


Security code
Refresh