Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

580 16 1de Gabriela Niculescu

Sofia Vicoveanca şi-a dedicat întreaga viaţă muzicii populare, a cântat cu emoţie şi a reuşit să facă să vibreze milioanele de suflete prin care glasul său a trecut. Este iubită în toate zonele ţării şi primită cu braţele deschise de toţi românii din afara graniţelor. În cariera sa de 57 de ani a adunat poveşti cât pentru trei generaţii şi s-a inspirat din ce a văzut şi din ce a trăit pentru a scrie patru volume de proză şi de poezie până acum. Trei sunt deja lansate: „Dureri ascunse” (1996), „Cu inima-n palme” (2004) şi „Taine în adânc păstrate” (2009), iar la al patrulea lucrează de zor, „să nu-i bată urâtul la uşă”, după cum spune cu umor. Onorează orice invitaţie la evenimente, străbate ţara în lung şi-n lat, merge în vacanţe alături de fiul şi de nepoatele sale, şi nimic nu pare s-o obosească. Despre cum arată viaţa sa acum, după 15 ani de văduvie, ne-a povestit în rândurile următoare.

„O zi din viaţa mea: Balamuc!”

- Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră?

- Balamuc! (Râde!) Eu am un cântec ce spune aşa: „Lumea asta a înnebunit/ Nu mai este de trăit/ Dincolo dacă mă duc/ Mă tem că-i tot balamuc.” Am două nepoate, una este în primul an de liceu, cea de-a doua, în clasa a şasea. Dar când erau mititele, m-au întrebat: „Mămuca, ce-i balamuc?” Eu nu-s bunica, ci mămuca pentru ele. Şi le răspund că e o stare de agitaţie, ceva ce nu-i bun. Şi, la un moment dat, se făcea un reportaj pe stradă undeva unde era larmă mare, iar ele, de-o dată, au strigat: „I-auzi, balamuc!” Au înregistrat repede ce le-am spus. Revenind la întrebare, îmi încep ziua ca fiecare om. Nu beau cafea, pentru că am tensiunea oscilantă, dar trăiesc foarte bine fără ea. În primul rând îmi fac patul, apoi dau de mâncare porumbeilor, pentru că eu stau la etajul doi şi vin porumbeii şi vrăbiuţele la balcon. Nici nu ştiţi ce bine se împacă păsările, le pun arpacaş şi pâine, ele se adună buluc şi mai aruncă din grăunţe jos, unde aşteaptă şi ciorile să ciugulească. Se hrănesc unele pe altele. Apoi, eu îmi văd de lista mea cu treburi, am de spălat, de călcat, ud florile, pentru că am 150 de ghivece, le curăţ de frunze uscate, vorbesc cu ele... Îmi plac foarte mult florile în ghivece. Şi cele din buchet sunt foarte frumoase, dar se ştie că sunt pălite de aripa morţii. Apoi, îmi pregătesc costumele populare pentru ziua următoare, ascult negativele şi mai ciugulesc, mănânc, pentru că, fiind singură, nu mai merită să gătesc. Când am multă treabă mă şi întreb dacă am mâncat pe ziua respectivă, apoi îmi aduc eu aminte.

- Mai aveţi animale?

- La bloc, unde stau, nu am. Am avut cândva căţei la căsuţa de la Vicov, unde am şi expoziţia de costume populare. Nici nu-mi mai vine să mă duc acolo ştiind că ei nu mai sunt, au murit. Tobi era un căţel extraordinar, care mă întâmpina mereu. Pentru că avea picioarele înalte, ziceai că este leu, părul, figura şi culoarea erau precum ale unei feline. Când plecam şi încărcam maşina, se aşeza pe burtică, îşi punea lăbuţele peste ochi şi, din când în când, lăsa o lăbuţă jos să vadă dacă mai am de pus. Ştiu că toate gesturile lui tandre erau sincere şi tare rău îmi pare că nu mai este.

„Ştiu să ţes covoare, să mulg vaca, ştiu rostul câmpului”

580 16 2- Locuiţi la bloc, în Suceava. Aţi da viaţa de acum, de la oraş, pe cea de la ţară?

- Eu vin din lumea satului, deci la mine nu este o problemă, însă mi-ar trebui toate cele necesare. Or, eu am o căsuţă şi trei, patru pomi. Nu-mi pot trăi viaţa fără câteva straturi de legume, iar de acestea trebuie să te ocupi, şi acum programul încărcat nu-mi permite. Dar îmi place la ţară. Părinţii mei m-au pregătit pentru viaţă, au zis că am nevoie de minte ageră şi de mâini pricepute, să nu-mi stea deloc. Ştiu să ţes covoare, să mulg vaca, ştiu rostul câmpului şi tot ce ţine de gospodărie. Însă, iată ce-a făcut Doamne Doamne cu mine, mi-a pus traista-n băţ şi de 57 de ani, pe care-i împlinesc la 1 octombrie, sunt călătoare prin lume. Am citit sau am auzit de la cineva că Dumnezeu îţi dă copilul cu împrumut. Îl aduci pe lume, te bucuri de creşterea lui, apoi îşi alege singur drumul, aşa cum s-a întâmplat şi cu mine.

- Aşa cum şi fiul dumneavoastră şi-a ales o carieră la Bucureşti.

- Da, băiatul meu lucrează la Televiziunea Română şi este operator. Vlad Bogdan chiar e un om extraordinar, harnic, iubitor, sensibil, cu mult respect şi îi place munca. Eu am o relaţie specială cu el: atunci când îmi plânge sufletul, fără să-i dau de ştire, el mereu simte asta şi mă sună, mă caută... La fel, dacă eu îl visez, ăsta e semn sigur că el are o problemă, şi atunci mă trezesc din somn şi mă rog pentru el. Am avut un singur prunc şi am de la el două nepoate minunate.

„Mamă, nu mai fă atâţia moşi, că dăm faliment”

580 16 5- Ştiu că aveaţi o relaţie specială cu ele când erau mici. Cum este situaţia acum?

- Şi acum este la fel. Hai să vă spun o întâmplare de când erau micuţe. Stăteam toate trei, ca băbuţele, iar eu le povesteam de moşi. Transformasem sfinţii în moşi şi le povesteam cum vin Moş Dumitru, Moş Andrei, Moş Nicolae şi Moş Crăciun. Iar ele m-au întrebat dacă Moş Dumitru şi Moş Andrei aduc şi ei vreun cadou, precum ceilalţi doi. Eu le-am spus că aduc dacă sunt cuminţi şi fac treabă, adică dacă se spală pe mânuţe, îşi adună jucăriile, îşi pregătesc hăinuţele pentru grădiniţă şi pentru şcoală, pun şerveţele la masă când le roagă mama, iar ele mi-au spus că fac mereu aceste lucruri. Atunci, eu m-am ţinut de cuvânt, şi nepoatele mele au primit cadouri şi de Moş Dumitru, şi de Moş Andrei. La ceva vreme, m-a sunat fiul meu să-mi spună să nu mai transform toţi sfinţii în moşi, că dă faliment. El le cumpără lucruri când sunt necesare, nu aşa oricum.

- Cât de des vă vedeţi cu fiul şi cu nepoatele dumneavoastră?

- Ne vedem când am diverse evenimente la Bucureşti, vreo emisiune sau înregistrări, iar dacă nu ne vedem, vorbim oricum la telefon. Cu Bogdan discut dimineaţa şi seara, să-mi audă glasul şi să vadă cum sunt. Comunic des şi cu fetele. Cea mică a luat examenele Cambridge în clasele a treia, a patra şi a cincea şi am plecat cu ele în excursie la Viena. Îmi plac mult călătoriile, dincolo de cele făcute în turnee. Şi, într-o seară, cea mică mi-a spus să mă înveţe puţină engleză. Eu ştiu limba doar cât să nu mor de foame. Am repetat pe loc, a fost în regulă, dar a doua zi nu mai ştiam nimic, pentru că eram obosită după vizitele la muzee, iar ea mi-a spus: „Bine, mămuca, dar eu am muncit, îţi baţi joc de mine? Eu am pus suflet, să poţi vorbi în lume, ai să rămâi numai aşa cu engleza, cât să nu mori de foame.” M-a certat şi avea dreptate. (Râde!)

- Cum arată o vacanţă perfectă pentru dumneavoastră?

- Nu prea am aşa ceva. Doar în august plec şapte zile, cu nepoatele, la Paris, să ne bucurăm sufletul şi să vizităm.

„În zilele înmormântărilor fraţilor mei a trebuit să cânt”

580 16 3- Vă plac mai mult concediile în afara ţării sau aici?

- România am vizitat-o până acum, avem locuri deosebit de frumoase, ochi să avem să le vedem pe toate. Dacă ne referim la tradiţii şi la obiceiuri, fiecare colţ de ţară este diferit, de la grai, la ţinută vestimentară, cântec şi obiceiuri, toate sunt superbe.

- În ce colţ al ţării sunteţi cel mai bine primită?

- Asta depinde de interpret, de starea interioară, de cum reuşeşti să treci pragul. Uneori îţi plânge sufletul şi trebuie să faci faţă publicului. Dar rămâne, pentru mine, vârful piramidei Chişinăul, acolo unde am cântat pentru prima dată cu un an, doi înainte de Revoluţie. Am fost prima interpretă care a reuşit să cânte cu lăutari într-un spectacol în faţa publicului.

- Cine v-a fost alături în momentele în care vă plângea sufletul?

- Întotdeauna Dumnezeu! Să vă dau un mic exemplu de situaţie din viaţa mea. După ce s-a întors tata din prizonierat, s-au născut fraţii mei, doi flăcăi şi o soră, ea fiind cea mai mică. Băieţii au murit unul după altul, la distanţă de patru ani, şi, ca într-un blestem, şi la primul, şi la cel de-al doilea, în ziua înmormântării, eu a trebuit să cânt. Când am ajuns acasă, numai părinţii au ştiut de sufletul şi de amarul meu. Ce pot să vă spun mai mult?

„Am vrut să înfiez o fată”

580 16 4- Care este cel mai frumos cadou primit de la viaţă?

- Este venirea pe lumea a fiului meu, pentru că aveam opt ani de căsnicie şi pruncul nu mai apărea. Şi în 1970, când au fost primele inundaţii în Ardeal, eu şi soţul ne-am înscris să adoptăm o fetiţă de 3-4 ani. Eram a 24-a pe listă şi singura familie fără copii, dar din cauza lui Ceauşescu nu s-a mai putut. La o lună de la acel moment, am aflat că voi avea copilul meu. Aş mai fi vrut să am un copil, dar a fost singurul, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru el.

- Câte volume de proză şi de poezie aţi publicat până acum?

- Am scris trei cărţi pe care le-am ilustrat cu desene în creion, iar acum lucrez la al patrulea volum. Am adunat 85 de poezii, dar nu am mai desenat, ci voi ilustra cu fotografii cu personalităţi din lumea noastră artistică. Am adunat şi câteva întâmplări şi amintiri din drumurile mele pentru cântec ce vor stârni şi zâmbete, iar altele vor impresiona. Mai am şi vreo 30 de piese pe care aş vrea să le înregistrez cât mă mai ţine glasul. Cât o vrea Dumnezeu, că noi ne facem planuri pe Pământ, iar Dumnezeu râde de noi în Cer. Aşa că eu lucrez să nu-mi bată urâtul la uşă!

„Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile!”

580 16 8- Câte costume populare aţi adunat în colecţia dumneavoastră?

- Am 210 piese expuse, dar nu sunt toate costume complete, am şi piese separate. Am făcut această expoziţie pentru că cine va intra în acest locuşor poate să-şi vadă rădăcinile. Mai ales femeile cărora eu le-am adus întotdeauna un omagiu. Şi mă bucur că acum oamenii au început să se reîntoarcă la portul popular.

- Aveţi o vorbă de duh?

- Da, eu zic aşa: „Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile!” Sănătatea este cel mai important lucru şi realizezi asta abia când o pierzi, îţi dai seama cât ai fost de bogat şi ce-ai pierdut.

- Un mesaj pentru cititorii revistei TAIFASURI aveţi?

- Ploaie la vreme, roadă bogată şi sănătate să aveţi, pâini dulci şi bune pe masă, să vă vedeţi pruncii la casele lor şi să aveţi linişte sufletească. Dacă aveţi linişte, aveţi şi sănătate, că dacă vă roade ceva în adânc, se duce sănătatea. Bucurii şi tot ce vă doreşte sufleţelul să vi se împlinească!

„Am 210 costume populare expuse la casa de la Vicov, dar nu sunt toate complete, am şi piese separate. Am făcut această expoziţie pentru că cine va intra în acest locuşor poate să-şi vadă rădăcinile. Mai ales femeile cărora eu le-am adus întotdeauna un omagiu“

„Am vreo 30 de piese pe care aş vrea să le înregistrez cât mă mai ţine glasul. Cât o vrea Dumnezeu, că noi ne facem planuri pe Pământ, iar Dumnezeu râde de noi în Cer“

„Ce sunt eu? Fulg de nea în raza soarelui sau puf de păpădie în bătaia vântului“

- Ce relaţie aveţi cu Dumnezeu?

- Nu mă pot lăuda cu asta, trebuie să fiu smerită în faţa Lui, mă şi cutremur când ştiu că tot Universul este la mâna Lui. Ce sunt eu? Nimic! Fulg de nea în raza soarelui sau puf de păpădie în bătaia vântului. Dovadă stă faptul că eu cochetez cu poezia şi sunt poezii închinate Lui. Sunt văduvă de 15 ani, şi aşa reuşesc să mă ţin la suprafaţă, mulţumindu-I şi cerându-I iertare pentru greşelile mele, că sunt om şi am păcate ca toţi oamenii. Îi mulţumesc pentru puterea pe care o am la vârsta mea, pentru iubirea semenilor mei, pentru că, dacă nu te plac oamenii, nu te trag să faci o poză cu ei sau să le semnezi un autograf. Eu în asemenea momente îmi dau seama pe ce pământ calc, cât mai trebuiesc. Contează enorm aceste lucruri. Am fost invitată să vorbesc la o şcoală din Suceava şi le-am spus elevilor că ei sunt la început de drum, iar dacă vor învăţa, vor putea atinge cele mai înalte trepte ale societăţii, dar când vor ajunge acolo sus să nu uite că deasupra tuturor este Dumnezeu. În peregrinările mele, o bătrână mi-a spus că Dumnezeu a făcut lumea pe rând şi cu răbdare şi o ia pe sărite. Nu ştii că ia tânăr, bătrân sau copil, e în funcţie de soarta fiecăruia.

„Sufletul mi-i foc şi pară!“

- Împărtăşiţi-ne o poezie de-a dumneavoastră?

- Când sufletul ţi-o ia razna şi mintea nu ţi-e acasă, pe urmă tragi!... Cred că aşa am păţit şi eu când am scris poezia următoare cu ani în urmă:

Sufletul mi-i foc şi pară!

Cu ce să-l pot stinge, oare?

 

Unii zic: - Cu ţuică multă!

- Nu! Că-i de bărbaţi plăcută.

Dac-o beau, mai rău m-aprind

Şi eu jarul vreau să-l sting!

Alţii zic: - Cin’ l-a aprins

Poate stinge focu-ncins!

- Nu! Că din adânc l-am smuls,

Peste rană sare-am pus,

Steie-acolo unde-i dus!...

Zic alţii şi glume fac:

- Ţi-a fost sufletul buiac

Şi-acum umblă după leac?

De-i aşa, lasă-l să ardă!

Altă dată să nu creadă

Dacă i-a părut o şagă!

A fost prost, acum să tragă!

Add comment


Security code
Refresh