Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

594 16 1de Andrei Dicu

Nu se războieşte! Nu iese în decorul mediatic. Te studiază, cu discreţia nobleţei, având picioarele vârâte în adidaşi, după mai bine de jumătate de veac de muncă silnică pe tărâmul bucuriei noastre. E plin de „bile albe”, într-o societate în care alţii se bat cu pumnii în piept. Ca reporter, te enervează discreţia sa. Nu e un „titan”, ci o istorie ambulantă, un tip rasat, cu o mecanică a fericirii. E greu să ajungi la el, pentru că are un antivirus special. Este, nu pare că există. Se adaptează, sau mai exact lumea se schimbă cum vrea el. Oare cu ce sau cu cine ne-a fermecat? Cu Angela, cu Corina, cu noi înşine, regăsindu-ne în el? Numele său este Marius Ţeicu şi este un trăitor tăcut, care astăzi vorbeşte pentru voi. Prin noi. Poate cel mai complex compozitor al românilor...

Talentul, de la Dumnezeu

594 16 2- Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Marius Ţeicu, şi ce aţi făcut în ultimii ani?

- Sunt un om ca toţi ceilalţi, dar am avut norocul să am, de la Dumnezeu şi moştenit de la părinţi, un talent în domeniul muzicii, dar şi norocul de a fi apreciat de oameni pentru ce am realizat pe plan profesional. În ultima vreme, am compus câteva piese pentru Mirabela Dauer, Monica Anghel şi pentru Fuego. Apoi, am creat pentru copii câteva melodii în stilul muzicii pop.

- Când aţi cântat prima oară şi când aţi scris cea dintâi piesă?

- De la vârsta de 5 ani cânt la pian. Cu vocea, de la 7 ani, adică de când am avut ocazia să fiu acompaniat de prestigioasa orchestră simfonică a Filarmonicii Banatul din Timişoara, părinţii mei fiind şi ei membri ai corului. Dacă îmi amintesc bine, era o lucrare de Franz Schubert... Am compus prima piesă prin 1969. Era scrisă pentru trupa Dixi 67, devenită ulterior Modern Grup, condusă de Petre Magdin. Eu eram solistul vocal la această piesă. Totuşi, primele compoziţii care au devenit cunoscute de marele public au fost scrise pentru Mirabela Dauer, Dida Drăgan şi Olimpia Panciu, în perioada 1970-1971.

- Ce nu ştim despre dumneavoastră?

- Poate că este mai puţin cunoscut „amănuntul” că sunt timid. Iar mascarea acestui lucru mi-a atras, încă din tinereţe, declanşarea unui ulcer...

„Am scris cam 500 de piese vocale pop”

- Se poate vorbi despre un „compozitor total”?

- E prea mult spus. Dar, adevărul e că am compus în diferite genuri muzicale. Am scris, cu predilecţie, piese vocale pop (cam 500...), dar şi melodii pentru copii, show-uri tv, muzică de Revistă, cântece pentru filme, precum „Rămăşagul”, în regia marelui Gopo, sau „Zâmbet de soare”, în regia Elisabetei Bostan. Să nu uit de cele 11 musicaluri care s-au „jucat” în întreaga ţară, unele fiind prezente şi astăzi în repertoriile teatrelor.

- Aţi absolvit liceul din Timişoara la secţia pian-oboi. De ce aţi ales aceste două instrumente complet diferite?

- Începând studiul muzicii devreme, la 5 ani, părinţii au considerat că este bine să debutez cu un instrument complex, care să mă pregătească pentru orice carieră muzicală pe care aş fi abordat-o ulterior. Şi acesta nu putea fi decât pianul. Apoi, plăcându-mi oboiul pentru sunetul său deosebit şi distinct, în cadrul unei orchestre simfonice, din clasa a VIII-a am studiat acest instrument cu care am absolvit liceul. Desigur, am continuat să studiez pianul şi la Liceul de Muzică din Timişoara, cât şi la Conservatorul din Bucureşti.

„Teatrul de Revistă va fi iubit în veci“

594 16 4- În anul 1968 aţi terminat Academia de Muzică din Bucureşti, la secţia „dirijat”. Aţi lucrat ca dirijor? Care este, în opinia dumneavoastră cel mai mare dirijor al lumii? Dar din România?

- Nu am performat în calitate de dirijor, pentru că încă din timpul facultăţii am fost captat de stilul Dixieland, apoi de soul (ambele practicate în trupa lui Magdin) şi în cele din urmă de muzica pop. Nu mai era timp de altceva... Am rămas compozitor, orchestrator, solist vocal şi pianist. Dintre dirijori, mi-au plăcut Sergiu Celibidache, Herbert Von Karajan, Zubin Mehta şi Roberto Benzi. De fapt, în copilărie am fost fermecat de talentul lui Benzi, hotărându-mă apoi să urmez dirijatul, dar n-a fost să fie.

- Referitor la dirijori, dar nu numai, Herbert Von Karajan a fost ajutat de carismă? Cât contează carisma, în acest domeniu, diferit de cel al soliştilor pop, rock etc.?

- Carisma, talentul său actoricesc, expresivitatea... Toate acestea contează enorm pentru un dirijor.

„Succesul unui confrate mă stimula să fiu mai bun în ceea ce făceam”

- Vă rugăm să ne povestiţi o amintire... neplăcută dintr-un turneu sau de la o filmare.

- Îmi amintesc doar momentele plăcute sau comice, pe care le veţi găsi în cartea mea...

- Există invidie între artişti? Cum se manifestă? Cum se petreceau ostilităţile pe vremuri?

- N-am fost invidios pe nimeni, dar când auzeam o piesă excepţională scrisă de un coleg, mă străduiam să vin şi eu cu o compoziţie deosebită. Succesul unui confrate mă stimula să fiu mai bun în ceea ce făceam.

- Aţi scris muzica filmelor „Rămăşagul” (regia Ion Popescu Gopo) şi „Zâmbet de soare” (regia Elisabeta Bostan). Ce amintiri v-au rămas în urma acestor colaborări?

- Au fost experienţe deosebite, din care am învăţat mult. Au fost realizări interesante, filmele fiind musicaluri apreciate de public şi de specialişti. Trebuie să amintesc că ambele pelicule au fost premiate la festivaluri internaţionale, în SUA şi în Portugalia.

„Păcat că vocile dispar la finalul show-ului”

594 16 5- Cum priviţi, în anul de graţie 2016, lumea Teatrului de Revistă?

- Teatrul de Revistă va fi iubit întotdeauna, pentru că avem mari artişti care sunt deopotrivă şi actori şi cântăreţi, unii chiar şi dansatori, dar cel mai important e că există public pentru acest gen de spectacol. Iată exemplul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, care adună sute de spectatori la reprezentaţiile sale.

- Dincolo de impactul mediatic, ce oferă, palpabil, show-urile de tip „Vocea României” sau „X Factor”?

- Aduc în prim-plan voci necunoscute, dar valoroase. Păcat că odată cu finalul show-ului, aceste voci, majoritatea lor, dispar din lumea televiziunii sau a spectacolului.

- Aţi fost atras de alte genuri, mai puţin convenţionale, spre exemplu de hip-hop?

- Nu!

Rodica, un critic blajin

- Ce înseamnă familia pentru un artist, în speţă pentru un om cu prea puţin timp liber?

- După părerea mea (eu fiind un familist convins…), familia are un rol extraordinar. N-aş fi putut compune dacă acasă n-aveam o atmosferă armonioasă, de înţelegere. Atunci când scriu o nouă piesă, simt nevoia s-o prezint cuiva. Înainte de a mă adresa solistului, pe care îl consider potrivit că ar putea cânta melodia respectivă, cânt piesa confidentei mele de o viaţă, adică soţiei mele, Rodica. De multe ori, Rodicăi nu-i plăcea ce auzea. Când termini o nouă piesă şi eşti transpirat, „sfârşit” fizic şi psihic, nu e uşor să asculţi aşa ceva… Eu analizez compoziţia şi de multe ori îmi dau seama că are dreptate. Am o familie frumoasă. O soţie iubitoare, cu care sunt căsătorit de 41 de ani. Am o fată, Patricia, pe care o iubesc enorm, un copil extraordinar. Am doi nepoţi, Andrei, care are 9 ani, şi Casandra, de 6 ani. Sunt copii sensibili şi iubitori. Mai am un ginere actor, cu care mă înţeleg grozav… Mama mea are 97 de ani, mama Rodicăi are 87 de ani şi sunt alături de noi… Aceasta este familia mea, pe care o iubesc mult, de la cei mici la cei cu vârstă venerabilă…

- Există artişti-părinţi care îşi sprijină copiii şi îi îndeamnă să le calce pe urme. Fiica dumneavoastră vă urmează şi vă împărtăşeşte pasiunea pentru muzică?

- Fata mea nu a avut calităţile necesare abordării unei meserii în domeniul muzical, în schimb a avut talent pentru limbi străine, fiind absolventă de Engleză.

„Eu nu am orgolii, nu mă consider un «titan»”

594 16 6- În muzică, există un conflict între generaţii?

- „Conflict”… Important e ca din această „competiţie” să iasă ceva bun. Eu nu am orgolii, nu mă consider un „titan”...

- Aţi colaborat inclusiv cu UNICEF…

- „Sing mit Uns” („Cântă cu noi”), a fost un proiect destinat copiilor. În 1985, UNICEF a selectat 20 dintre cele mai bune cântece pentru copii, din lume. Ele au fost transpuse pe o dublă casetă, pe un dublu LP şi tipărite într-un volum, cu versuri şi cu partituri. Piesa mea selectată se numea „Voi, copii”.

„Mereu mi-am dorit să fac un cântec pe care să-l interpreteze Tom Jones”

- Căruia dintre interpreţii străini de top v-ar plăcea să-i scrieţi o piesă?

- Mereu mi-am dorit să fac un cântec pe care să-l interpreteze Tom Jones…

- Ce are, în plus, vinilul faţă de CD? Astăzi, am revenit uşor la „moda” discurilor de vinil…

(Nu răspunde, dar deschide un sertar gigantic cu discuri…)

- Tonul pieselor dumneavoastră este mereu optimist. Este doar o … părere?

- E adevărat, sunt optimist. Iubesc viaţa, oamenii, copiii, natura. Da, sunt optimist şi… pozitiv, iar acest lucru se oglindeşte în majoritatea pieselor mele.

- Sunteţi fericit?

- Da. Sunt fericit şi zilnic îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate.

- Cum vă caracterizaţi?

- Nu ştiu şi nu-mi place să vorbesc despre mine însumi. O fac alţii, deşi nu mi-am dorit întotdeauna.

- Sunteţi un om împlinit?

- Cu aşa o familie şi cu realizările pe plan profesional, de-a lungul a 50 de ani de carieră, cred că pot să mă declar împlinit.

- Aţi cântat şi în străinătate…

- Am cântat la un moment dat la Televiziunea din Baden-Baden în acelaşi spectacol în care evoluau Cliff Richard şi The Temptation. A fost pentru noi un lucru extraordinar.

Marius, Olimpia şi Mihai… plus o bătaie cu frişcă

594 16 7- În vremea copilăriei noastre, a existat „Un trio formidabil: Marius, Olimpia şi Mihai”… Ce nostalgii vă trezeşte colaborarea cu Olimpia Panciu şi cu Mihai Constantinescu?

- La televiziune se făceau show-uri adevărate. Eram şi actori şi cântăreţi. Iniţial, nu era nimic planificat. Ce a urmat i s-a datorat lui Titus Munteanu, care căuta mereu voci, soluţii de emisiuni aparte. În timpul unei vizite la Şcoala Populară de Artă, ne-a ascultat. Cântam împreună cu Olimpia Panciu şi cu Mihai Constantinescu şi a avut instantaneu ideea alcătuirii unui trio care va face carieră, produs de formula unicat Titus Munteanu - Alexandru Bocăneţ. Când se difuzau aceste show-uri, semnate de Titus Munteanu, era linişte mare pe străzi, ca la meciurile importante. Şi acum sunt oprit pe stradă şi mi se mulţumeşte pentru acele emisiuni frumoase. Începând de la nepoţi şi până la bunici, toată lumea se uita la emisiunea asta. Aproape uitau că stăteau în frig în casă, de necazurile din perioada respectivă. Spuneau că noi aduceam lumină în viaţa lor.

- Povestiţi-ne, vă rog, o amintire de la filmări…

- Filmam pentru un Revelion. Acţiunea îi avea în prim-plan pe Stan (Olimpia) şi pe Bran (eu). Mihai trebuia să arunce cu frişcă în noi. Zis şi făcut, a ieşit o bătaie cu frişcă, teribilă. Doar că, la final, cei din TVR ne-au anunţat că nu s-a înregistrat nimic. Am vrut s-o luăm de la capăt, dar nu s-a mai putut, pentru că la cofetărie nu mai aveau frişcă. Era noapte, târziu…

„Am avut o imagine de rebel, nu şi un comportament”

594 16 8- Aţi fost profesor atât la Şcoala Populară de Artă, cât şi la Universitatea Ecologică din Bucureşti. Printre elevele dumneavoastră era o anume… Dida Drăgan.

- Dida, o voce fantastică, cu un timbru special şi o interpretate deosebită… pentru ea am scris prima mea piesă cu acompaniament de orchestră mare, „Visata mea iubire”, în propria mea orchestraţie. Am mers la radio, la maestrul Sile Dinicu. Aveam nişte emoţii… Scrisesem până atunci pentru orchestra cu formulă restrânsă. Combo. Am avut note mari la orchestraţie, dar acum era vorba despre altceva. O instrumentaţie bogată, cu suflători, alte relaţii armonice, alte îngemănări timbrale. În plus, în faţa Meşterului Sile, toţi eram emoţionaţi. M-a felicitat: „E bine, mă”, mi-a spus. A fost un moment important.

- Despre ceilalţi studenţi ce ne spuneţi?

- Nu m-am despărţit niciodată de tineri. În perioada 1991-2002, am fost profesor la Facultatea de Teatru, secţia Musical, din cadrul Universităţii Ecologice, Bucureşti. Printre absolvenţi s-au numărat: Laura Stoica, Narcisa Suciu, Monica Anghel, Anca Ţurcaşiu, Adrian Despot, Manuela Fedorca, Fuego, Bogdan Ioniţă…

- Sunteţi un om bogat?

- Sunt bogat pentru că am o asemenea familie. Mă simt bogat pentru că am atâtea realizări muzicale şi atâtea amintiri frumoase…

- Plagiatul a devenit o modă, în ultima vreme. Au fost, inclusiv, cazuri în muzica românească?

- Desigur. Unele au fost făcute din întâmplare (e imposibil să cunoşti milioane de melodii compuse, pe plan mondial), altele…

- Ce înseamnă să fii rebel?

- Am avut o imagine oarecum de rebel, nu şi un comportament…

- Cine este Dumnezeu?

- Cel la care mă rog în fiecare seară, căruia îi mulţumesc în fiecare dimineaţă că mai exist şi Cel care a fost alături de mine întreaga viaţă, în tot ce am realizat.

- Ce întrebare aţi fi dorit să vă fie adresată şi nu s-a întâmplat? Cum aţi fi răspuns?

- N-au intrat zilele-n sac. Poate ne mai întâlnim… Mai avem multe de vorbit, de exemplu, despre „Steaua fără nume”…

„Poate că este mai puţin cunoscut «amănuntul» că sunt timid. Iar mascarea acestui lucru mi-a atras, încă din tinereţe, declanşarea unui ulcer“

Stela Popescu: „E un băiat de aur!“

594 16 3Doamna scenei româneşti, Stela Popescu, a mers în nenumărat turnee alături de Marius Ţeicu. Iată o amintire, de pe continentul american: „Era o iarnă cumplită! Sus, în nordul Canadei, s-a stricat microbuzul. Întârziam la spectacolul de la Chicago. Sala plină aştepta de trei ore, lumea se enervase. Marius era în plină criză de ulcer. Ajunşi la destinaţie, am mers să ne îmbrăcăm, să ne facem frumoşi. Ce a făcut Marius? A descărcat toată aparatura electronică, a montat staţia şi boxele, s-a îmbrăcat într-o secundă, s-a aşezat la pian şi a început spectacolul, el singur! Este un băiat de aur!

Dan Spătaru, Aurelian Andreescu, Loredana Groza, Luminiţa Anghel, Gabi Cotabiţă, Adrian Daminescu, Monica Anghel, Dida Drăgan, Silvia Dumitrescu, Aurelian Temişan, Carmen Trandafir, Mălina Olinescu, Laura Stoica, Angela Similea, Daniela Gyorfi… sunt doar „câteva” nume cunoscute care au interpretat cântecele scrise de maestrul Marius Ţeicu

Delia Caraman: „Tatăl l-a arătat la fereastră“

Îl cheamă Ioan Marius Ţeicu, pentru că aşa îl chema pe naşul său, care l-a declarat la Primărie. Dar toată viaţa i s-a spus doar „Marius”. A venit pe lume la 9 mai 1945, la Reşiţa. În cartea Deliei Caraman Fotea, „Marius Ţeicu, compozitor de top”, scrie că, după ce s-a născut Marius, „tatăl său l-a luat în braţe şi a ieşit cu el la fereastră… Cei de jos au aplaudat!”. I-a plăcut să meargă drept (nu degeaba a făcut armata la infanterie…), să muncească şi să rămână enervant de modest şi de taciturn, deşi vă garantăm că are umor… Are în palmares 24 de CD-uri şi de casete de autor, nu mai vorbim despre viniluri, iar site-ul Wikipedia indică vreo 36 de premii… Profesor, mentor, prieten al copiilor de toate vârstele, Marius Ţeicu este un veritabil aristocrat.

Printre marii actori care au colaborat cu Marius Ţeicu se află Stela Popescu, George Mihăiţă, Carmen Galin, Valentin Teodosiu, Adriana Trandafir, Dumitru Rucăreanu, Ion Lucian, Nae Lăzărescu, Alexandru Lulescu, Mircea Diaconu, Jean Constantin sau Iurie Darie

Succes nebun cu piesele lui Louis Armstrong

594 16 11Maestrul îşi aminteşte cu bucurie perioada „Dixie”: „Petre Magdin îşi formase o trupă specializată cu repertoriu tip Dixieland. Pe când eram în anul II, i-a plecat pianistul şi a apelat la mine. Cântam repertoriul de profil, piesele lui Louis Armstrong. Eu improvizam vocal în stilul marelui Armstrong. Cântam şi soul, repertoriul Ottis Reding. Succesul era asigurat. Am mers pe litoral şi ne-am câştigat repede audienţi. O mulţime. Nu mai interpretasem muzică uşoară la pian, în formaţie, dar a mers. Susţineam programe la Hotelul Aurora, apoi la Flora şi Melody Bar, la Vraja Mării. Cu noi era şi Mihai Constantinescu… Ascultam diferite formaţii străine. Preluam hiturile la modă. Eu făceam aranjamente vocale, Magdin orchestra. Mi-am luat atestatul la pian şi mai târziu ca solist vocal categoria 1. Reveniţi la Bucureşti, am avut concerte la Casa Studenţilor «Grigore Preoteasa». Spectacole, de trei ori pe săptămână. Cântam cu Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Dorin Anastasiu… Veneam după programele formaţiilor «Roşu şi Negru», «Sfinx», «Mondial»”…

Fabrică de şlagăre

Printre şlagărele care se bucură de semnătura maestrului Ţeicu găsim: „Ce va fi iubirea mea” (Lore­dana Groza), „Nu­mai pentru tine, Viaţă” (Laura Stoica), „Spune-mi, iubire” (Adrian Daminescu), „Dau viaţa mea pentru o iubire” (Monica Anghel), „Dragostea-i de vină” (Oana Sârbu), „Oameni” (Aurelian Temişan), „Vreau adevărul să te pot iubi” (Angela Similea), „Te condamn, iubite” (Silvia Dumitrescu), „Vreau iubirea ta!” (Car­men Trandafir) şi „Eşti prea ieftin, dragul meu” (Anca Ţurcaşiu).

Magdin: „Securitatea avea lucruri mai bune de făcut decât să ne confişte discurile…“

În cartea doamnei Daniela Caraman Fotea, Petre Magdin oferă un verdict. Indubitabil: „Cred că şi astăzi, dacă cineva ne-ar pune în studiouri diferite, pe noi cei patru - Sile Zamfir, Marcel Dragomir, Marius Ţeicu şi Petre Magdin, am putea construi o improvizaţie colectivă şi simultană perfectă! La urma urmelor, asta înseamnă New Orleans Dixie Land! (…) Marius şi cu mine deveniserăm fani înfocaţi Beatles şi la sugestia lui Cico de la «Cometele» orchestraserăm câteva preluări de la Beatles. Atunci am început să avem tot mai mulţi şi adevăraţi rivali: Cometele, Olimpic ’67, Sincron, Phoenix, trupe foarte iubite, de mare valoare şi cu stiluri diferite. La Casa Studenţilor eram prieteni cu Piki Inglesis de la Olimpic ’67, cu Bebe Fugaru de la Sincron, cu Radu Stoica, Cico, Sani şi Zobi de la Cometele. Toţi laolaltă aveam fani. Nu ştim cum îşi procurau ultimele noutăţi muzicale, dar cert e că orice album prezentat la Europa Liberă, în cel mult o săptămână apărea şi la noi, la Casa Studenţilor. Probabil că Securitatea avea lucruri mai bune de făcut decât să ne confişte discurile…”

„Sunt înnebunit după ambii nepoţei“

594 16 10Marius Ţeicu este un compozitor şi un om iubit, care ştie să iubească. Dacă vorbim despre dragoste, ca şi creator de artişti şi de muzică, chiar şi despre… muze dacă vreţi, cel mai mult le-a îndrăgit pe Corina Chiriac, Angela Similea şi Mirabela Dauer. E normal, sunt cele trei voci rarisime care nu ne dau „pace” nici azi, trei doamne pentru care prezentul e în continuare sinonim cu delicateţea. Pe undeva e (şi) meritul lui Marius Ţeicu, un tip modest căruia nu-i place ideea că ar putea fi considerat un „titan”, deşi, n-ar fi deloc o idee deplasată. Dar, dacă vorbeam despre iubire, pe cine… adoră, totuşi, personajul principal al poveştii noastre? Fetiţa Patricia şi soţia Rodica sunt sinonime ale absolutului, chiar dacă eroul nostru se declară „un tip pragmatic, care nu filosofează prea lesne”. Dar? „Nepoţii… Am doi. Andrei şi Maria Casandra. Când s-a născut băiatul, i-am scris repede cântecul «Nepotul meu Andrei» (primul meu text). Când a venit Casandra, am uitat. Noroc cu Rodica! Ea mi-a atras atenţia că nu voi avea ce să răspund cândva, la posibila întrebare a fetei, referitoare la lipsa unui cântec dedicat ei. Aşa că, imediat cu drag am compus melodia «Maria Casandra e zâna cea mai frumoasă» (text C. Despot). Sunt înnebunit după ambii nepoţei…”, mărturiseşte Marius Ţeicu.

Add comment


Security code
Refresh