Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

607 15 1de Andrei Dicu

L-am întâlnit pe Mircea Dinescu aşezat între statui de îngeri, în liniştea rece de decembrie, la Cetate. Poetul, ca şi soldatul, are viaţă personală, dacă ar fi să-l contrazicem pe Nichita! La malul Dunării, meşterul Dinescu a creat un rai pentru artişti şi pentru turiştii de toate tipurile. Este un om firesc, care iubeşte, face pâine la cuptor, emană o tristeţe melancolică şi mănâncă, pofticios, raci cu maioneză. Când îl întrebi despre reţete, te duce - diplomat - cu vorba, dar, între două pahare cu roze demisec, sărmăluţe de post şi o porţie de cârnăciori cu cartofi la cuptor, redevine cuceritor. Ce a ieşit? Un interviu „spumant” cu un artist-antreprenor şi o experienţă de viaţă „unsă” cu poezie şi cu disidenţa amintirilor.

„Sunt un fiu de lăcătuş-mecanic de la Slobozia, născut într-o casă fără bibliotecă”

- Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Mircea Dinescu, şi ce aţi făcut în ultimii 66 de ani?

- Când mă uit la pozele din adolescenţă şi apoi mă privesc pe mine, cel de acum, mă întreb în ce măsură eşti responsabil pentru ce ai făcut acum 40 de ani sau în ce măsură e responsabil adolescentul acela pentru ce ai devenit la bătrâneţe. E clar că de-a lungul vieţii noi trăim o perpetuare a adolescentului de la 20 de ani care-şi schimba înfăţişarea. Asta este şansa vieţii, să nu-ţi iei vârsta în serios. În clipa în care tu accepţi că ai 66 de ani şi trebuie să te însăilezi ca un bătrân înţelept, ai cacarisit-o! Zvâcnetul adolescentului se simte dacă nu-ţi numeri anii. Până la urmă, eu sunt un adolescent mai obosit decât ăla de acum 40 de ani. Nu ştiu ce am devenit, pentru că este o căutare continuă... Sunt şi acel poet suav, care a debutat la 17 ani în presa literară, şi un fiu de lăcătuş-mecanic de la Slobozia, născut într-o casă fără bibliotecă, un tip care s-a apucat să scrie aşa, dintr-o dată, mă gândesc cine dracu’ îmi dicta poeziile alea... În momentul în care am conştientizat ce înseamnă marea literatură, m-am speriat. La mine a fost un dar, pentru că, la 20 de ani, când mă aşezam să scriu, ieşea poezia gata făcută. La bătrâneţe, chinul este mult mai mare, într-un fel îţi pierzi talentul şi te împovărezi cu o inteligenţă artistică ce te chinuie. În versurile din adolescenţă, inteligenţa artistică era inclusă în poezie. Acum, ea se chinuie să croşeteze ceva şi să dea sentimentul că „iată ce a ieşit din senin din mâna şi din mintea poetului”... Conştientizarea actului creaţiei e periculoasă pentru destinul scriitorului. Trebuie să te laşi copleşit de chestia asta! În fine... Nu ştiu cine sunt!

607 15 2- V-aţi descoperit talentul sau aţi fost descoperit de talent?

- Am stat şi eu şi m-am gândit cum am fost selectat. Că există o selecţie... Există o forţă creatoare uriaşă, cu o imaginaţie copleşitoare, care a creat animale și din străfundul mării, şi din aer, și de pe pământ, iar Dumnezeu este Creatorul, cu o imaginaţie absolut terifiantă. Ce a putut să facă natura, căreia noi îi spunem Dumnezeu, este absolut incredibil, iar imaginaţia noastră nu poate cuprinde acest lucru. Ceva de genul, ce legătură o fi între „Sunt tânăr, doamnă”, poezia pe care am scris-o când eram în clasa a XI-a, la Slobozia, şi „Moartea citeşte ziarul”, poemul care dă titlul volumului interzis în România şi care a apărut în străinătate, în Olanda şi apoi la Paris, cu o postfaţă scrisă de Eugen Ionesco, de care sunt foarte mândru. Pe Eugen Ionesco aveam să-l cunosc în 1990, când am fost şi la Cioran acasă. Pusesem la cale să-i aduc pe amândoi în România. Pe vremea aceea eram preşedintele Uniunii Scriitorilor. Bătusem palma, dar în timp ce eram la Paris începuse Mineriada. A căzut tot, că s-au speriat... Îţi dai seama ce şansă ar fi fost pentru România să-i vedem la aeroport pe Ionesco şi pe Cioran, pentru că voiau să vină împreună!

- Primii bani câştigaţi au venit din...

- Pe vremea comunismului se câştigau bani din poezie. Acum, un tânăr poet trebuie să-şi găsească sponsori. În 1967 eram elev la Slobozia şi am trimis nişte versuri la revista „Luceafărul”, la Cezar Baltag, şi după o săptămână mi-a apărut o coloană de versuri. Cred că am primit vreo 1.000 de lei, o sumă uriaşă pentru mine! Părinţii mei erau modeşti. La liceu n-am avut niciodată un costum făcut special pentru sufletul meu. Am purtat numai uniforma aia albastră, care te rodea la ceafă... Cea mai mare sumă câştigată a venit din premiul de debut, în 1971: 10.000 de lei. Şi m-am dus cu un „geamantănaş” mic, pentru că nu aveam încă imaginea banului. Când am ajuns la casierie, era un fişic din hârtii de 100 de lei. I-am băgat în buzunar şi am aruncat geamantanul într-un parc. N-am ştiut ce să fac cu banii, aşa că i-am dat părinţilor mei să-şi cumpere un frigider.

„Mi s-a pus în spate colaborarea cu KGB-ul”

607 15 3- În februarie 1989, în interviul pentru „Liberation”, aţi atacat dur regimul Ceauşescu. Aţi avut un „spate” sau a fost doar curaj?

- La un moment dat, m-a văzut Fănuş Neagu la Casa Scriitorilor şi mi-a zis: „Băi, nebunule, ai pe cineva în spate?”. Toţi erau îngroziţi. Şi am răspuns: „Sigur că da. Pe matale, nea Fane, pe colegii mei, scriitori. Nu trebuie să mă apăraţi?”. În fond ce spuneam eu, că e foame, frig, cenzură, frica de Securitate, dictatura analfabeţilor... Sigur că mi s-a pus în spate colaborarea cu KGB-ul, fiindcă soacră-mea era rusoaică, deşi provenea dintr-o familie de cazaci nobili, maică-sa fusese actriţă la „Balşoi”, iar tatăl ei mare geolog. Femeia s-a măritat cu socrul meu, specialist în Dostoievski, şi a fugit din Rusia în România, că i se părea mai occidentalizată. Dar chestia asta cu „Dinescu - KGB” a ţinut! Păi îţi dai seama dacă tâmpiţii ăştia ar fi găsit măcar o urmă de KGB la mine, pe vremea comunismului, ce s-ar fi întâmplat? Oricum m-au pus la conservă, dar s-ar fi bazat KGB-ul pe un poet răzvrătit? Aveau, ca şi acum, băieţii lor, pregătiţi, nu ca Iliescu, aşa cum zic ăştia. Iliescu nu trebuia să fie KGB-ist, că făcuse studiile la Moscova şi o iubea sincer. KGB-ul nu era un serviciu secret de tâmpiţi. Avea un buget mai mare decât CIA, şi din acest motiv a avut şi agenţi americani. Cei care îşi făceau studiile în Occident erau racolaţi una-două.

„Îmi place vinul foarte mult, dar am avut un duh care m-a apărat. Mulţi autori tineri riscă să intre în fauna care mişună în lumea scriitoricească şi în cea a artiştilor, în general, dar care te poate strivi“

1989 este anul în care Mircea Dinescu a fost arestat la domiciliu

„Academia Caţavencu a avut un succes nemaipomenit. Ion Iliescu mi-a spus că sunt un ticălos pentru că făceam mişto de el. Erau şi cititori indignaţi care ne certau că ne legăm de preşedintele nostru iubit“

Hâtrul Cioran şi Ionesco, piticul de circ

607 15 4- Cum erau, ca oameni, Ionescu şi Cioran?

- Mitul lui Cioran care vorbea numai franţuzeşte era de fapt o armură cu care se apăra de toţi nevolnicii români care dădeau năvală peste el la Paris. Eu ştiu o franceză de baltă şi, bineînţeles, că am vorbit numai în româneşte. Am fost în celebra sa mansardă şi era de un haz nebun. Am fost şi la Eugen Ionesco acasă, şi apoi am mâncat împreună la un restaurant. Eugen Ionesco era ca un pitic de circ, cred că avea un metru treizeci.... El era mai cinic, dar mereu cu o replică vitriolantă şi simpatică. Iar Cioran, cu scepticismul lui, bonom... Farmecul lor era că nu se acriseră. Cei mai plicticoşi bătrâni sunt ăia borşiţi. Cioran şi Ionesco erau foarte vii şi cu chef de viaţă... Între timp au murit amândoi, culmea e că în anul în care s-a prăpădit Cioran eram la Paris, la un festival, alături de copiii mei, Andrei şi Irina, micuţi... Am mers la înmormântarea lui Cioran. Le-am spus: „Țineţi minte că auziţi bolovanii căzând pe sicriul lui Cioran şi este un moment unic să auzi pământul căzând pe capacul sicriului acestui uriaş”.

„Am vrut să fiu un om liber, fiindcă libertatea e meseria mea“

607 15 5- Sunteţi unul dintre fondatorii de gazete cu succes. Cum aţi „mirosit” gustul românului pentru satiră?

- Exista în mine un germene de ironie care m-a salvat din multe situaţii şi mi-a construit o imagine. Şi în interviul din „Liberation”, dincolo de imaginile tragice, totul era sub semnul ironiei. Totuşi, ironia a pătruns în poezia mea mai târziu, pentru că la început am abordat poezia clasică, romantică, dar până în 1989 aveam în suplimentul literar al „Scînteii Tineretului” rubrica „Ei sunt contemporanii mei”, în care scriam despre colegi de breaslă. Cristoiu era redactor-şef, iar eu nu mai puteam să public în presa literară, care era cenzurată. Singurul ziar necenzurat era „Scînteia Tineretului”, care ţinea de CC al UTC, deci era în sectorul lui Nicuşor Ceauşescu. Ei, ăştia erau independenţi. Cristoiu, care era un ţăran şmecher, a simţit chestia asta şi a făcut un supliment literar foarte tare. Aşa am putut să public portrete ironice şi... ciudate pentru epoca aceea. Numai că, la un moment dat, şi-a băgat dracu’ coada. Scosesem pe litoral un supliment satiric şi făceam interviuri false cu artişti tineri. Am scris un articol despre câinele regizorului Mircea Daneliuc şi a ieşit scandal. Venise la mare şi nu-l lăsaseră cu câinele în hotel. El făcuse filmul „Glissando”, care avea probleme cu cenzura. Ei, eu croşetasem un interviu despre câinele lui Daneliuc şi îl întrebam: „Domnule Daneliuc, muşcă aşa de tare încât se supără lumea? Vreţi să plecaţi din hotel, să vă mutaţi mai departe?”. El tocmai ameninţase că vrea să plece din ţară... A văzut ziarul, s-a speriat şi m-a pârât la CC al UTC. A fost o alunecare demenţială a lui... Şi atunci suplimentul a fost interzis.

Academia Caţavencu, de la 10.000 la 180.000 de ziare vândute!

607 15 6- Iar după 1990?

- Apoi a urmat „Caţavencu”, care apăruse într-o formulă cu Doru Buşcu, Mircea Toma şi Liviu Mihaiu şi care, ulterior, n-a mai ieşit de sub tipar. Mi-au spus că nu mai au posibilităţi materiale. M-am dus la Mihai Cârciog, care era marele magnat al presei şi care a marşat. S-au investit 3.000 de dolari, din care eu am pus 1.000, şi aşa a apărut „Academia Caţavencu”, într-un tiraj de 10.000 de exemplare, pentru a ajunge la 180.000. A avut un succes nemaipomenit. S-a supărat Ion Iliescu şi mi-a spus că nu mă credea atât de ticălos, pentru că făceam mişto de el. Primeam mii de scrisori de la cititori indignaţi, care ne certau că ne legăm de preşedintele nostru iubit, dar de atunci lumea s-a obişnuit.

- Totuşi, Ion Iliescu a venit la balul „Academiei Caţavencu”...

- Doru Buşcu mi-a sugerat să-l invit, dar îmi era jenă, pentru că îl tot „ciuruisem” în ziar. Până la urmă l-am sunat şi i-am spus că a luat premiu pentru cel mai înjurat politician român. „Nu veniţi la bal?”. A stat moşu’ şi s-a gândit, dar a venit. Pe scări a fost întrebat: „Domnu’ Iliescu, veniţi în cuşca leului?”. A răspuns inspirat: „Eu nu pot lua dreptul la râs al poporului român!”. Uns cu toate alifiile, bătrânu’! Cert e că, din 1991, am scris săptămânal pamflete politice fie în „Academia Caţavencu”, fie în „Plai cu Boi”, iar împreună cu Buşcu am reinventat Caţavencii...

„Am scos un disc în care îmi cânt poeziile”

- Sunteţi discret în privinţa familiei...

- Nu consider că viaţa personală trebuie să devină publică. Asta şi datorită bunului-simţ al soţiei mele, care n-are niciun chef să iasă în arenă, şi al copiilor mei. Irina s-a măritat pentru că voia să-şi schimbe numele. Considera, ca actriţă, că e invitată să joace în filme pentru că este fiica lui Dinescu. Şi atunci şi-a luat bărbat şi şi-a schimbat numele. Între timp, a divorţat şi a revenit la numele Dinescu. A început să-i placă, dar... a dat la Filosofie. N-o interesează publicitatea. Și nici pe Andrei, care compune muzică, dar iese în evidenţă când vrea el, nu ca să profite de numele tatălui său.

- Aţi vorbit în premieră despre Andrei la emisiunea „Serata muzicală”, moderată de domnul Iosif Sava...

- Da. La 5 ani era genialoid la vioară, numai că l-a chinuit soacră-mea să exerseze prea mult.

- Păi dacă aveţi soacră KGB-istă...

- Da, dar şi Andrei are sânge rusesc, aşa că putea să-l ierte. Vorba tatălui meu, suntem „scorcituri”, nu corcituri. „Da, mă, ai şi sânge de român, şi de ungur, eşti scorcitură!”... Andrei a fost elevul marelui Ion Voicu. L-a luat pentru că simţea în el o sclipire. Dar la 9 ani a spus că urăşte vioara şi s-a lăsat. Apoi l-am prins în pod exersând la chitară bas, şi mai nou cântă la vreo 12 instrumente şi compune. E o figură, vei mai auzi de el! Are un studio de înregistrări şi o echipă, dar nu se grăbeşte. Între timp am scos un disc în care îmi cânt poeziile. N-aveai de unde să-l ai, pentru că l-am oferit doar prietenilor. O să-l editez din nou...

„Nu m-am omorât după comunism, nu mă omor nici după capitalism”

607 15 7- Aţi suferit din interior sau aţi fost lovit din exterior?

- În lumea în care am trăit înainte de ’89 am vrut să fiu un om liber, pentru că asta era şi meseria mea. Eu spuneam că libertatea este meseria mea. Iniţial am fost acceptat de sistem. Deşi nu scriam poezii despre partid şi despre Nea Nicu, am reuşit să iau trei premii, Premiul Academiei etc. Sigur, eram foarte sărac, pentru că nu puteai să trăieşti din scris dacă nu mâncai rahat. Cei mai bogaţi scriitori făceau compromisuri, dar mă simţeam bine în acea lume, până când am fost marginalizat. Scriam poezii ironice, cu „şopârle”. Atunci mi-a sărit muştarul şi am zis să nu-l mai înjur aluziv pe Ceauşescu, ci pe faţă, că dacă moare şi mă vor întreba copiii: „Măi, de ce ziceaţi că-i dictatură şi aţi tăcut ca laşii?”. Ei, eu n-am tăcut şi l-am înjurat pe Ceauşescu pe vremea în care a trăit. După ’89 au apărut anticomuniştii de operetă, care au înjurat comunismul abia după ce a căzut. În Piaţa Universităţii, când Liiceanu a scris că Marian Munteanu e un fel de Iisus Hristos, s-a lansat anticomunismul la chitară. Cenaclul lui Păunescu s-a transformat într-un cenaclu anticomunist. Eu am fost o singură dată în Piaţa Universităţii, şi când au zis ăia să stăm în genunchi, eu n-am vrut. Era să mă şi caftesc cu unii. Şi am ironizat chestia aia. Dom’le, nu poţi să stai cu faţa către Occident şi să stai cu fundul către clasa muncitoare, s-o ignori. După ce au stat cu nasu-n ţărână timp de 40 de ani, unii intelectuali s-au trezit deodată anticomunişti. Pe mine nu m-a interesat. Acum sunt anticapitalist, deşi nişte indivizi mă enervează, spunându-mi că am moşie şi vie. Da, nu m-am omorât după comunism, nu mă omor nici după capitalism, mai ales dacă socotim că oligarhia financiară din România e compusă, în proporţie de 90%, din foşti activişti şi securişti, o seamă de bişniţari, plus o serie de ciudaţi, printre care mă aflu şi eu, care practic un soi de capitalism romantic aici, pe malul Dunării.

„Am trăit pe raţie din patriotism!”. Şi câte ceva despre umorul românesc

- Ideea de port cultural e originală?

- Cred că nu mai există la malul Dunării sau al altui fluviu un port cultural. Eu am transformat o ruină, un port agricol care a funcţionat din 1880 până în 1945, când se duceau cereale la Viena şi care devenise pichet de grăniceri. Ăştia păzeau, cu armele întoarse către popor, să nu fugă românii spre sârbi, pentru că de aici mai sunt şapte kilometri până-n Serbia. După 1990, când au plecat grănicerii, s-a ales praful. Era o pustietate. Eu am mers la Maglavit, unde a fost Dumnezeu în inspecţie, şi aşa am găsit acest port, Cetate, o ruină care mă aştepta. Am reuşit să reconstruiesc această casă, care are mai bine de 100 de ani, în timp ce, la doi kilometri de aici, au fost demolate două palate nemaipomenite. Picturi, şeminee din lemn roşu, oglinzi veneţiene, au dat cu târnăcopul în toate! E o boală a românilor să ucidă ce e mai frumos. Românii sunt sinucigaşi!

- Atunci de unde vine umorul nostru?

- Umorul e arma poporului român. Şi pe vremea turcilor am supravieţuit, nu ştiu dacă neapărat cu ironia, dar am supravieţuit. La curţile domnitorilor români se cânta meterhaneaua, adicătelea, cântece turceşti. Ăia erau îmbrăcaţi cu şalvari, iar mâncarea era ca la Istanbul. Datorită acestei chestii, turcii ne-au iertat. Nu ne-au transformat bisericile în geamii, cum s-a întâmplat la bulgari, la sârbi sau la unguri. Noi am ţinut armata turcească pe mâncare. Carele cu grâu şi cu berbeci au întreţinut 500 de ani armata otomană. Aşa a apărut şi vorba „Turcul plăteşte”. Românii au inventat şi cateringul, dar la noi nu se scrie asta. Că şi voievodul Moldovei şi al Ţării Româneşti le aduceau mâncare turcilor la porţile Vienei... Ei, după sute de ani a venit naţional-comunismul lui Ceauşescu, iar la sfârşit de secol al XX-lea a apărut mâncarea pe cartelă. Pâine, brânză, 200 de grame de salam, cu buletinul. Am trăit pe raţie din patriotism!

„Am fost cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor, la 21 de ani. Marin Preda m-a iubit!”

- Unul dintre mentorii dumneavoastră a fost Marin Preda. Cu ce v-a influenţat?

- L-am cunoscut la timpul potrivit. În 1970, Ştefan Bănulescu, redactorul-şef de la revista „Luceafărul”, m-a dus la Editura „Cartea Românească” şi m-a prezentat lui Marin Preda. M-a lăudat şi l-a rugat pe Preda să-mi publice primul volum. N-a fost nicio problemă, „Gata, Monşer”, a zis Preda. (n.a. - „Monşer” era ticul verbal al lui Marin Preda, devenit inclusiv porecla marelui scriitor). Am debutat în volum, am luat Premiul Uniunii Scriitorilor şi am şi devenit membru al acesteia. Am fost cel mai tânăr membru al uniunii, la 21 de ani! Culmea e că am rămas cel mai tânăr timp de opt ani, pentru că partidul intrase în panică şi nu mai erau agreaţi tinerii scriitori decât după două cărţi publicate. Pe Marin Preda l-am cunoscut mai bine mai târziu. Stăteam la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, unde veneau Fănuş Neagu, Theodor Mazilu şi Sânziana Pop. Din ’75 până-n ’80 am stat la Mogoşoaia, într-o mansardă, la cucurigu. Au fost cei mai buni ani ai mei. Am scris foarte mult, iar asta m-a şi salvat.

- La Mogoşoaia se făceau şi petreceri...

- Eu nu am stat în lumea literară care te macină în crâşme. Deşi şi acolo era o cârciumă şi se consuma mult, dar eu n-am avut vocaţie de mare băutor. Îmi place vinul foarte mult, dar am avut un duh care m-a apărat. Mulţi autori tineri riscă să intre în fauna care mişună în lumea scriitoricească şi în cea a artiştilor, în general, dar care te poate strivi. Revenind la prietenia mea cu Preda, trebuie spus că era un tip ciudat. Se lăsa greu integrat în peisaj. Spre exemplu, dacă vedea pe cineva străin, mă chema şi-mi spunea: „Să plece de la masa noastră! Monşer, să nu lărgiţi cercul!”. Voia să stea numai cu acei câţiva prieteni.

- L-a strivit pe Labiş...

- Labiş a fost un caz special. Sigur, era un mare băutor, ca toată generaţia sa, dar situaţia sa a fost dramatică. Zaharia Stancu mi-a povestit că atunci când a murit, călcat de tramvai, a fost împins.

„Eugen Barbu şi trupa lui de securişti”

- Gâlceava între Marin Preda şi Eugen Barbu are legătură cu o anume colaborare a ultimului cu Securitatea?

- Exista o veche râcă între ei. După „Moromeţii”, Marin Preda a devenit cel mai important prozator român, dar în acelaşi timp şi „Groapa” lui Eugen Barbu a avut succes enorm şi au devenit amândoi scriitori de manuale. Numai că aripa condusă de Barbu era formată din scriitori care se dăduseră şi cu partidul, şi cu Securitatea. Preda a intrat în PCR la bătrâneţe, în anii ’80, când nu mai puteai să lucrezi în presă dacă nu erai membru. Până atunci fusese singurul director de editură din România care nu era membru de partid. Eu lucram la „România Literară” şi am intrat în partid în aceeaşi zi cu Marin Preda.

- Şi totuşi?

- Barbu şi-a unit echipa în jurul revistei „Săptămâna”, iar oamenii săi erau la dispoziţia Securităţii. Orice scriitor transfug era înjurat în paginile acelei publicaţii, ca şi Europa Liberă. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca erau stuchiţi săptămânal. Când a fugit Ion Caraion, „băieţii” i-au publicat dosarul de informator. Ironia era că, deşi făcuse puşcărie politică, acceptase să devină informator. Unii dintre foştii poeţi legionari scriau poezii comuniste, publicate în „Săptămâna”. Lucrurile nu-au fost aşa de simple. Uniunea Scriitorilor avea aproape 1.000 de membri, iar Barbu şi gaşca sa au vrut să se rupă de ei şi să facă Uniunea Scriitorilor Comunişti. Au strâns vreo 60 de inşi, culmea că şi oameni de valoare. Acolo i-a alunecat piciorul şi lui Nichita Stănescu, şi lui Fănuş Neagu. Numai că Nea Nicu Ceauşescu, în seninătatea sa, a întrebat: „Păi Uniunea Scriitorilor nu are organizaţie de partid?”. „Ba da”, i s-a răspuns. „Păi şi câţi membri are?”. „Peste 700”. „Păi şi ăştia câţi sunt?”. „60”. „Şi atunci ce dracu’ vor?”... Activiştii care erau cu Barbu erau mâncătorii de rahat, care ne turnau pe noi, ziceau că suntem agenţii Europei Libere. Cu noi erau Bogza şi Jebeleanu, nume mari, care n-au „pus botul”. S-au scris omagii despre Ceauşescu, dar eu când am scris despre Nea Nicu l-am înjurat. De la aia mi s-a şi tras...

„Dacă aş prinde Apocalipsa, m-aş considera cu adevărat împlinit. Să asist la finalul chestiei“

- Tragismul acestei naţii se naşte din violenţă sau din lipsa de cultură?

- E o combinaţie. E un banc care oferă măsura. Un ţăran prinde peştişorul de aur. Peştişorul îl roagă: „Ţărane, nu mă omorî, îţi voi împlini dorinţele...”. Şi ăla îi zice: „Pe cine faci tu ţăran, nenorocitule?”. Şi-l striveşte cu piciorul!

„Am găsit la Cetate o ruină care mă aştepta. Am reuşit să reconstruiesc această casă, care are mai bine de 100 de ani, în timp ce, la doi kilometri de aici, au fost demolate două palate nemaipomenite. Picturi, şeminee din lemn roşu, oglinzi veneţiene, au dat cu târnăcopul în toate! E o boală a românilor să ucidă ce e mai frumos. Românii sunt sinucigaşi!“

„Nichita a ucis mulţi poeţi cu stilul său“

- Ce amintiri vă leagă de Nichita Stănescu?

- N-am făcut o pasiune pentru el. Când am debutat, în anii ’70, toată lumea scria în genul său. Nichita era la apogeul gloriei, iar eu am debutat cu poezie clasică. Nu erau versurile şmechereşti à la Nichita. El a ucis mulţi poeţi cu stilul său, gen „mă doare urechea stângă de pe umărul drept”. Am fost o scurtă perioadă prieteni, am dormit o noapte la el şi m-am îngrozit, pentru că, din păcate, el s-a sinucis din pricina alcoolului. Dimineaţa îi tremura mâna şi îşi pipăia vodca de la marginea patului. Lua cam 300 de grame dintr-o suflare. N-a trăit decât un pic mai mult de 50 de ani. Natura-l făcuse un munte de om, putea să respire şi 100 de ani. Dar se purta această boemă a alcoolului, era o formă de „rezistenţă prin... cultură”. Neuronii se cam duc. Ficatul său era cât o dubă... Mi-a spus un doctor că mai avea doar un pic de pateu pe artere. Aşa se explică şi derapajul său din ultimul an, când i s-a alăturat lui Eugen Barbu şi javrelor din jurul acestuia. Nichita avea însă un geniu oral incredibil. Când era el la o masă, nu mai vorbea nimeni altcineva. Din cauza alcoolului nu mai scria. Îşi vorbea poeziile, şi ăia ascultau. Ultimele cărţi erau scrise de soţia sa, Dora. Devenise un fel de instituţie publică. Avea o gaşcă de inşi care îl adulau şi îl încurajau să bea. Când era internat îi duceau vodcă. Aşa a şi murit. Crease o școală de alcoolnauţi.

300 de mii de dolari a investit poetul în casa de la Cetate

230 de lei costă o noapte de cazare la Cetate bunătăţuri

- Mai aveţi celebrul pulover de la Revoluţie?

607 15 8- Da, îl ţin la naftalină, şi când mă voi urca pe un cal alb, atunci să vezi...

- Mircea, fă-te că lucrezi!

- Această expresie îi aparţine lui Vadim. Caramitru spusese: „Mircea, arată că lucrezi”. Era o mică diferenţă.

- Cum priviţi astăzi evenimentele din Decembrie 1989?

- Dacă în urma acelei revolte populare s-a trecut de la comunism la capitalism, este clar o revoluţie. Numai o revoluţie poate schimba un sistem. A fost o revoltă populară care nu a avut în spatele ei un sistem care să preia puterea. Noi n-am avut, ca polonezii, sindicate libere, ci însăilări de personaje. „Scrisoarea celor 7” a venit din sânul sistemului, nu dorea dărâmarea lui, ci mergea pe sistemul „comunismului cu faţă umană”, promovat de Gorbaciov. Noi ce disidenţi aveam? Un poet nebun care eram eu, o băbuţă la Cluj, Doina Cornea, un ungur, Tökeş, la Timişoara, şi câţiva intelectuali puşi la cutie, la Iaşi. Cine să preia puterea? Eşalonul doi, tovarăşu’ Iliescu, despre care se spunea că-i va lua locul lui Nea Nicu şi că va fi un preşedinte mai luminat, pentru că mergea la teatru, la operă... Era simpatizat. Dar ca să negi acea revoltă populară şi să spui că Revoluţia a fost făcută de KGB este absolut jenant.

- V-aţi simţit manipulat?

- Înainte de ’89 se spunea că sunt manipulat de KGB. Poţi să crezi în manipulare o zi, două, dar te trezeşti. Aminteşte-ţi de imaginile de la tv, dinaintea venirii minerilor. Oricine poate fi manipulat.

„Nici pe lumea ailaltă nu mai vreau să-l văd pe Vadim!”

607 15 9- Ce mai face grupul de patrioţi de la Slobozia?

- Grupul care mă înjura de zor în „România Mare” există sub alte forme. Ăştia nu mor niciodată. Dar străbunica mea avea o vorbă: „Omul fără duşmani e ca o casă fără proptele”. Dacă e ceva de capul tău, trebuie să ai şi duşmani.

- Apropo de Vadim. Cu ce persoană nu v-aţi împăca niciodată?

- Uite, chiar cu el! Deşi a încercat să se împace cu mine. În timp ce mama murea în Germania, în urma unei depresii, făcuse leucemie, iar eu l-am dat afară pe Eugen Barbu din Uniunea Scriitorilor pentru colaborarea cu Securitatea şi pentru faptul că, după 1989, înjura scriitorii care nu făcuseră compromisuri, în ziarul lui Vadim au apărut o mulţime de chestii sinistre despre familia mea. A spus că sunt copilul lui Ceauşescu. Vezi Doamne, mama era femeie de serviciu la Comitetul Central... Nici pe lumea ailaltă nu vreau să-l văd pe Vadim!

- Moartea mai citeşte ziarul?

- De când e pe Pământ, moartea a citit ziarul. Chiar înaintea apariţiei primei gazete, citea inscripţii scrijelite pe piatră, pe piramide. Tot timpul a fost o bună cititoare.

„Vinul este un personaj foarte important din viaţa noastră”

607 15 10- Care e rolul vinului în societate?

- În jurul vinului s-au petrecut minunăţii. Nunţi, botezuri... În jurul vinului se discută despre răposaţi. S-au pus la cale războaie, imperii, iată, interviuri... Vinul face parte din viaţa noastră şi este un personaj foarte important.

- Dar al lăutarului?

- Uneori sunt buni de pus pe rană. A murit, fie-i ţărâna uşoară, Marin Şchiopu, bătrânul care a pus pe picioare trupa Mambo Siria. Eu le-am dat această denumire, după numele unui cântec al lor. Bunicul meu iubea lăutarii, m-am trezit şi eu la bătrâneţe cu drag de lăutari, dar - din păcate - am început să iubesc lăutarii când ei sunt pe ducă. Adevăraţii lăutari au cam murit. Marele poet Carl Sandburg are un vers: „Au dispărut bizonii, au dispărut şi cei care au văzut bizonii”.

Pleonasme şi analfabetisme gastronomice cu preşedinţi

- Traian Băsescu poate fi un bun bucătar?

- Nu. Nu ştie să mănânce. Din păcate, niciun preşedinte al României n-a ştiut. Dacă ştiau să mănânce, poate că România ar fi arătat altfel. Iliescu mânca precum un fost activist, obişnuit la cantină. Prin ’91 au fost la el nişte copii, de la revista „Pupăza din Tei”. Şi au fost întrebaţi cum a fost la Cotroceni. Şi felul întâi a fost ciorbă de perişoare şi al doilea ardei umpluţi. Adică un pleonasm gastronomic. Băsescu, precum orice machitor, n-are fineţuri. Îi refuză ficatul mâncarea bună. Mi-a povestit Pleşu că Băsescu fusese invitat de Berlusconi pe un iaht, în Marea Mediterană. Italianul s-a dat mare cu o tavă de brânzeturi, iar Băsescu i-a zis lui Pleşu: „Andrei, împinge şi tu de-aici brânza asta împuţită!”. Şi ăsta îi spunea: „Domnu’ preşedinte, e mândria Italiei!”... Tot Pleşu mi-a povestit că, în perioada în care era ministru de Externe, l-a chemat Constantinescu la masă: „Mă, ce crezi că mi-a dat? Compot de piersici cu biscuiţi!”. Mâncare de spital, analfabetism gastronomic! Acum, „Neamţul” mănâncă în secret. Nimeni nu ştie ce-o mânca...

Colindul pentru cititorii „Taifasuri”

607 15 11- Ce ar trebui să însemne, pentru noi, românii, Crăciunul anului 2016?

- Din păcate, nu va însemna nimic nou. Noi am preluat din Occident lucrurile gata făcute, printre care şi Crăciunul. Iată, acum, când vorbim, mai e o puţin şi deja s-au umplut pieţele de lumini. Consumismul ne omoară! În loc să se păstreze emoţia din seara Crăciunului, se împodobeşte bradul de acum... De Ajun ar trebui să se aprindă luminile, dar la noi se consumă Crăciunul în fiecare zi. Poleială multă şi substanţă mai deloc...

- Credeţi în minuni?

- Cred!

- Ce aţi dori să vă aducă Moşul?

- N-am aşteptat niciodată să mi se aducă nimic. În viaţă, trebuie să ştii să ieşi în întâmpinarea darurilor.

- Fericirea are gust de...?

- De prietenie, dar şi acompaniată de muzică, de un vin şi de mâncare bună. Există şi fericirea care vine din senin şi care e cea mai frumoasă.

- Dar eternitatea?

- Noi nu ne dăm seama că suntem integraţi în eternitate şi preluăm diferite forme ale ei, de la scâncetul naşterii, despre care un mare poet spunea că moartea începe cu un scâncet, până la ţărâna care va naşte un fir de iarbă, pe care-l vom ţine, inconştienţi, într-o palmă.

- Compunem, ad-hoc, un colind pentru cititorii revistei „Taifasuri”?

- Am scris un colind pe muzica veche a unor puşcăriaşi. Un profesor român, care fusese luat prizonier de ruşi şi deportat în zona zăpezilor veşnice, l-a compus. Un prieten care făcuse şi el închisoare îşi amintea melodia şi eu am scris versurile: „Nu-i lumină la fereastra nimănui / Numai cranii dezgolite de gutui / Și trei magi uscaţi ca fânul strâns în pod (...) / Mamă, mamă, unde-i moartea s-o murim / Mamă, mamă, unde-i moartea s-o trăim?”. Gata!

Cârnaţi inteligenţi à la Mircea Dinescu

Ingrediente: carne de porc, carne de viţel, maţe de oaie, usturoi, vin, miere, busuioc, cimbru, piper, coriandru, seminţe de mărar, sare, boia dulce, zahăr, gogonele murate / varză murată / sfeclă roşie.

Mod de preparare: se toacă mai întâi carnea de porc şi de viţel, se amestecă, după care adaugaţi peste ea o pastă de usturoi, miere şi vin roşu. Peste toate acestea presăraţi apoi condimentele clasice (busuioc, cimbru, piper, coriandru, seminţe de mărar, sare şi boia dulce), amestecaţi cu delicateţe întreaga compoziţie, o împărţiţi în trei şi o puneţi în trei vase diferite. Peste compoziţia din primul vas adaugaţi gogonele murate tăiate bucăţi mici, amestecaţi bine cu totul şi umpleţi maţele de oaie. Repetaţi procedura şi cu celelalte două vase, doar că înlocuiţi gogonelele cu varză murată tăiată fin şi cu sfeclă roşie tăiată cubuleţe. Odată cârnaţii gata, îi aşezaţi pe grătarul încins şi îi serviţi cu un vin roze demisec.

Maestrul Radu Beligan, sedus de o jună dramaturgă şi de mazărea cu zahăr ars

- L-aţi sedus pe maestrul Beligan cu o reţetă de mazăre...

- Era reţeta mea de mazăre trasă în tigaie, în care nu pun deloc apă. O prăjesc în puţin unt, cu un pic de ulei şi cu zahăr ars, cu roşie tăiată mărunt. Zahărul ars se stinge cu vin. Mazărea pare un fel de porumb copt şi nu-şi pierde savoarea şi sucul. Dacă o fierbi, s-a terminat! Beligan, care era la Caracal, la un festival de teatru, a fost zguduit de mazărea asta, el fiind mare mâncător de mazăre. Marius Tucă i-a zis că-i făcută de Dinescu, şi aşa m-am trezit cu el la Cetate. Era pe ultima sută de metri. I-am dat să mănânce pe malul Dunării, ţinându-şi de mână iubita, că era îndrăgostit de o tânără dramaturgă. A mâncat de m-a şi speriat! Era un om fermecător, un tip cinic, gândeşte-te că a trăit sub patru dictaturi: Carol, Antonescu, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. A fost membru în CC şi şi-a jucat destul de bine rolul politic. N-avea nevoie de nimic, dar spunea că lucrul cel mai important e arta de a trăi bine. A ştiut să trăiască bine, făcând compromisuri colaterale.

Add comment


Security code
Refresh