Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

489 16 1de Gabriela Niculescu

Florin Busuioc ne aduce informațiile meteorologice în fiecare zi lucrătoare a săptămânii, dimineața și seara, în cadrul Știrilor Pro TV. A fost atlet de performanță, a absolvit Facultatea de Teatru, în perioada în care a fost actor la Teatrul „Ion Creangă” a dublat desene animate, apoi a prezentat emisiuni tv. A jucat în peste 20 de filme americane, în care spune, cu umor, că a murit în primele scene, dar importante rămân întâlnirile cu actori consacrați de la Hollywood. După o pauză de 11 ani, a reluat jocul pe „scândură”, iar din toamnă îl puteți vedea și la Teatrul Act, în piesa „Fidelitate”. Are o soție tânără și frumoasă, Liliana, două fiice, Natalie (10 ani) și Catinca (5 ani), și un fiu dintr-o căsătorie anterioară, Florin (22 de ani).

„Lucrurile petrecute pe malul Moldovei m-au marcat și m-au definit”

- Care sunt momentele din copilăria dumneavoastră care și-au lăsat o amprentă importantă asupra personalității?

- Toate vacanțele petrecute la țară au fost definitorii pentru copilul și, mai apoi, adolescentul Florin Busuioc. A fost un spațiu fabulos, satul Șoimărești, județul Neamț, pe malul Moldovei, al cărui râu, din când în când, venea mare, așa cum îi spuneau localnicii. În locul acela, râul are șapte, opt brațe, cu unul principal în mijloc. Când vine mare, ajunge dintr-un mal în altul și arată ca Dunărea. Ei bine, în locul acela am văzut câteva lucruri legate de curaj, de dragostea față de animale, de relațiile dintre oamenii, dintre copii, cum învățau ei să înoate, să prindă pește, să culeagă mure fără să se prindă-n rugi, cum să deosebească ciupercile bune de cele rele, cum un om plin de curaj s-a dus în apa învolburată și a salvat toți caii care aveau piedici la picioare și care altfel s-ar fi înecat. Tot felul de astfel de lucruri m-au marcat, m-au definit în această perioadă a vieții și au lăsat o urmă foarte importantă. La fel de importante au fost momentele petrecute în școală, unde am avut dascăli extraordinari. Sigur că mai făceam glume, dar aveam un respect față de instituția aceasta, pe care astăzi nu-l mai găsesc, pentru că nu doar dascălii s-au schimbat, ci și părinții copiilor, care au o mare problemă în a-i educa în acest raport.

489 16 2- Spuneați cândva că perioada petrecută în armată nu a fost extrem de grea, pentru că ați reușit să ajungeți „pictorul” unității.

- Bine, pictor de unitate este mult spus, eram „lozincar” de unitate. Mai aveam și câte-o răbufnire artistică, mai făceam câte un tablou, dar în general scriam lozinci. Asta pentru că în unitatea în care am făcut eu armata, la Topografi, la Buzău, era și Comandamentul Armatei a Doua și, fiind un loc important, trebuia să se și prezinte ca atare, să aibă propaganda respectivă. Dar nu m-a deranjat să scriu acele lozinci, pentru că oricum nu cred că le citea nimeni.

„Am prins «microbul» actoriei la 16 ani”

- Nu v-a tentat niciodată ideea de a deveni pictor, în adevăratul sens al cuvântului?

- A fost un moment de rătăcire, peste care am trecut cu ușurință, pentru că ar fi trebuit să fac o școală de specialitate înainte să fac o facultate. Dacă aș fi vrut să fac pictură ca hobby sau chiar să trăiesc din asta, ar fi trebuit să studiez. Nu am avut niciodată atâta putere de organizare încât să petrec atâtea ore în studiul picturii câte am petrecut în studiul orelor pentru teatru. M-a atras mai mult partea aceasta, pentru că, la vremea aceea, și tata se ocupa de Teatrul Popular de la Hunedoara, m-a tot dus la repetiții, am și jucat într-o piesă pe la 7 ani.

- Și atunci ați prins „microbul” actoriei.

- Nu, atunci a fost doar o joacă, pe la 16 ani am prins „microbul”. Era o echipă senzațională acolo, care făcea totul din pasiune, fără să fie remunerată; m-a primit cu brațele deschise și mi-a plăcut acea atmosferă. Eu încă mai cochetam cu atletismul de performanță pe atunci. Îl începusem pe la 13-14 ani, dar am avut un accident și n-am mai prins lotul național pentru pregătire la olimpiadă. Era complicat să mai fac performanță și, după vreo patru ani, am renunțat.

- Cum a fost perioada în care făceați dublaje la desene animate?

- Este o perioadă minunată, a nopților câștigate, nu pierdute, la dublaj. Toți cei care făceam dublaj pentru desene animate eram angajați în teatre, eu lucram la „Ion Creangă” și, pentru că ne permitea programul, făceam dublaje. Era un grup atât de vesel, care se descărca de toate lucrurile rele ce se întâmplau în viața cotidiană, și au ieșit seri de pomină, cu glume, până și dublajele ieșeau spectaculos. Tot atunci am cunoscut oameni fabuloși.

„Teatrul nu-mi mai satisfăcea în niciun fel așteptările”

- Ce v-a determinat să vă îndepărtați de teatru în anul 2000?

- Începusem să ne încurcăm unii pe alții. Era o perioadă în care teatrul nu-mi mai satisfăcea în niciun fel așteptările, era o ușoară degringoladă, repertoriu anapoda, încercări bizare sau poate pur și simplu era o perioadă de transformare prin care trebuia să treacă teatrul, pe care nu o înțelegeam. Probabil nu m-am putut adapta la ea și, dacă tot eram în povestea aceasta cu Pro TV, am zis că nu mai are rost să încurc programul. Trebuia să-mi iau liber, să fug de colo, colo, însă era păcat să nu las locul unui actor care ar fi putut să joace rolurile mele fără să trebuiască să facă aceste jonglerii pe care le făceam eu. Am mai jucat vreo doi ani după aceea în diverse spectacole, chiar am plecat într-un turneu internațional cu o piesă în limba franceză, a lui Eugen Ionescu. Era și perioada cu Super Bingo, la Pro TV, în care lucram cu Mihai Călin, și asta a contribuit la decizia de a ieși din organigrama teatrului.

- Știu că în 2011 ați revenit pe „scândură”, în dramatizarea „Marfa vie”, după A.P. Cehov. Acum vă mai putem vedea în vreo piesă?

489 16 3- Ar trebui să se mai joace spectacolul „Fidelitate”, din toamnă, la Teatrul Act. Ne place foarte tare să-l jucăm, iar criticile au fost toate elogioase. Însă, cred că lumea care vine la teatru este sistemul de referință principal. Emoția nemijlocită pe care o provoacă relaționarea cu artistul este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla unui om care vrea să participe la un act cultural, artistic sau de divertisment. Or, asta ne dă și nouă măsura calității spectacolului pe care-l jucăm. Când auzi un scâncet de plâns sau un râs înfundat, semn că s-a prins la o subtilitate, sau un râs plenar, sau, la final, vezi oameni care radiază și aplaudă, îți dai seama că a fost bine. Nu trebuie să vină nimeni să spună asta, ci publicul o spune.

„Am scris un scenariu de scurtmetraj, pe care-l am și acum în sertar”

- Cum vi se par filmele românești de astăzi?

- Mi se pare că tematicile abordate sunt foarte sumbre. Recent, au început să fie mai variate, dar a existat o perioadă, după ’90, în care toate filmele erau sumbre, iar eu, personal, nu sunt un fan al minimalismului de genul acesta. Mie îmi plac poveștile, îmi plac „Stăpânul inelelor”, „Mihai Viteazul”... În genul acesta minimalist poveștile nu au substanță. Slavă Domnului, în perioada aceasta au început să apară filme românești mai variate, dar încă le aștept pe cele cu povești consistente.

- Știu că ați scris un scenariu pentru un film. Ce s-a întâmplat cu el?

- Am scris un scenariu de scurtmetraj, pe care-l am și acum în sertar. Aș fi vrut să-l fac în primăvară, și am aflat cât m-ar costa, n-am găsit o sursă de finanțare, dar nici n-am căutat foarte mult, să fiu sincer. Poate am să-l dau cuiva să-l facă, deși aș fi vrut să-l realizez eu, pentru că l-am scris văzând cadrele, e ceva puțin mai complicat.

„Nu-mi place să mă trezesc devreme, dar m-am obișnuit”

- Ce pasiuni aveți?

- Îmi plac multe lucruri, dar nu pot spune că am o pasiune căreia să mă dedic. Îmi place foarte tare muzica bună, indiferent că ascult Maria Tănase, Pink Floyd sau Beethoven. Important este să rezoneze cu ce știu eu. Foarte rar îmi place și să gătesc, iubesc teatrul, însă acum sunt într-un proces de așezare cu el. Citesc foarte multe texte, caut anumite texte și poate se naște o mișcare mai amplă, poate închegăm un grup, poate facem o trupă, nu știu încă, să vedem...

- Ce nu vă place să faceți, dar sunteţi nevoit?

- Nu-mi place să mă trezesc la ora matinală la care o fac, dar m-am obișnuit. Când lucram la cocserie, mă trezeam la ora 5:00, și am zis că trebuie să fac o meserie pentru care să nu mă mai trezesc dimineața. Teatrul părea perfect, repetițiile încep la ora 10:00, dar uite că nu a fost așa. De 11 ani mă trezesc la 5:00-6:00.

- Ați transformat rubrica pe care o prezentați într-una specială, așa cum reiese și din audiențe, dar și în urma obținerii premiului pentru cel mai bun prezentator meteo din Europa, acordat de Societatea Europeană de Meteorologie. Cum ați reușit să faceți asta?

- Nu știu. Pot să vă spun că, neavând nicio legătură cu această știință, am încercat să înțeleg despre ce e vorba. Nu fac ceva anume, sunt eu, pur și simplu. Dimineața mai am și micile probleme de logică, mai comentez și câte o știre, dar nu e un personaj acolo. Singura parte de personaj poate fi la capitolul vestimentație. Lucrurile au curs de la sine și mi s-a permis să am libertate de exprimare. Dar asta și pentru că n-am sărit niciodată calul, nu am patimi.

„Pro TV a fost alternativa mea bună la România”

- Ce au însemnat anii petrecuți în Pro TV pentru dumneavoastră?

- E o chestie ciudată. Pro TV a fost alternativa mea bună la România. Asta este, de fapt, esența. Și eu m-am întrebat ce e atât de deosebit, și mi-am dat seama că aici este o altă „țară”, că oamenii de aici au făcut o „țară” diferită, cu alt soi de relații interumane, cu altă atitudine, cu alte culori, au înlocuit puțin cenușiul românesc cu nuanțe vii. Cu atât mai mult cu cât noi n-am avut niciodată o opțiune politică, iar asta ne-a făcut mai relaxați și nevulnerabili.

- Ați avut vreodată dorința de emigrare?

- M-am gândit la un moment dat să plec, chiar de vreo două ori, dar uite că nu am plecat. E foarte complicat să renunți la un mod de viață care nu e tocmai groaznic. De ce să nu recunosc că viața mea nu e chiar urâtă, iar greutățile și lipsurile, pe care le-am avut la un moment dat, au trecut. N-am ajuns la disperări mari. Nu m-am îmbogățit, dar nici n-am simțit că sunt agresat de viață. Am fost un actor căruia îi plăcea ce juca, apoi nu-i mai plăcea, dar a descoperit televiziunea, și atunci de ce să plec din acest loc, ca să culeg piersici?! Dacă eram tâmplar mă refugiam în mobilă, dar eu ce să fac?

- Care credeți că este cel mai mare defect al poporului român?

- Suntem permisivi, permitem orice! „Uite ăștia ce ne fac!” Ei (conducătorii) nu ne fac nimic, noi le-am permis să ne facă! Dacă permiți să se instaleze comunismul, el se instalează, dacă permiți cuiva să-și bată joc de tine, asta va face, dacă permiți unora să fure, vei ajunge să zici că acesta este modelul și vei încerca să faci la fel. Dar dacă noi nu le-am mai permite unora să fure și să-și bată joc de banii publici, până la urmă poate că s-ar schimba modelul.

„Am fost la câţiva milimetri de moarte, dar tabloul lui Ceauşescu încă era intact“

- Povestiți-mi o situație la limită prin care ați trecut!

- După ce am terminat armata, am fost decorator de vitrine la o cooperativă meșteșugărească din orașul Hunedoara. Se apropia 1 Mai și trebuia să pavoazăm clădirea instituției. Eu trebuia să mă urc pe o scară, să fac niște decorațiuni tricolore și să așez tabloul lui Ceaușescu pe o grindă. Scara era mai scurtă și intra sub acea grindă, iar ca să-l pot așeza, trebuia să duc mâinile în spate. Le-am tot dus până când am căzut cu tot cu tablou. Jos erau niște frumoase răsaduri de flori, înconjurate de cărămizi, așezate sub formă de triunghi, deci cu muchia ascuțită în sus. Tabloul era intact, îl aveam în brațe. Când am privit cu coada ochiului, muchia cărămizilor se afla la jumătate de centimetru de capul meu, deci am fost la câțiva milimetri de moarte. Atunci m-am ridicat și am dat cu tabloul de zid până l-am făcut praf.

„Viața mea nu e chiar urâtă, iar greutățile și lipsurile, pe care le-am avut la un moment dat, au trecut. Am fost un actor căruia îi plăcea ce juca, apoi nu-i mai plăcea, dar a descoperit televiziunea, și atunci de ce să plec din acest loc, ca să culeg piersici?!“

„Cea mai mare provocare: să-mi înţeleg fiicele“

489 16 4- Cum vă relaxați în timpul liber?

- Ce relaxare? Am o soție, două fiice și o pisică, tot fată. Cum să mă relaxez în asemenea situație? Dați-mi o soluție! (Râde!) Relaxarea vine tocmai din faptul că sunt atâtea frumuseți în jurul meu, dar niciodată nu e bine să lași garda jos, mai bine să fie o relaxare constructivă, așa că trebuie să fiu în permanență în gardă.

- Care este pentru dumneavoastră cea mai mare provocare în „meseria” de tată de fete?

- Să le înțeleg! Încă n-am reușit, și sper să nici nu reușesc, pentru că atunci s-ar putea să nu-mi mai placă.

- Care sunt cele mai prețioase trei sfaturi pe care le-ați oferit fiicelor dumneavoastră?

489 16 5- Nu cred că le dau sfaturi. Pe lângă faptul că vorbim adevărul și numai adevărul, singurul lucru pe care-l facem, eu și soția, este să le consultăm întotdeauna. Nu luăm nicio hotărâre până nu discutăm și cu ele. Să vă dau un exemplu. Despre mine a scris presa că am un fiu secret la Târgu-Mureș, dar eu n-am făcut niciodată un secret din asta. Că a aflat presa târziu nu este treaba mea. Fetele mele au aflat încă de la vârsta de 3 ani că mai au un frate pe care îl cheamă Florin. Nu m-a interesat ce-a spus presa, ci doar ca relația dintre mine și el să fie corectă și fără ascunzișuri. Noi vorbim la telefon, păstrăm relația, am și vrut să-i fac o surpriză de ziua lui, să mă duc la Târgu-Mureș, însă n-am putut, pentru că am avut un eveniment exact în acea perioadă.

„Cred că lumea care vine la teatru este sistemul de referință principal. Emoția nemijlocită pe care o provoacă relaționarea cu artistul este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla unui om care vrea să participe la un act cultural, artistic sau de divertisment. Or, asta ne dă și nouă măsura calității spectacolului pe care-l jucăm“

Add comment


Security code
Refresh