Main menu

header

19-11-1de Loreta Popa

- Fata Rodicăi Mandache nu a ales actoria, ci regia

Mama sa, Rodica Mandache, este o actriţă iubită şi cunoscută. Tatăl său, Aurel Mihailopol, a fost fotograful care a uimit prin puterea cu care stăpânea această artă. Ea, Diana Maria Mihailopol, este o fată frumoasă, are 38 de ani şi o fetiţă la fel de minunată de 1 an, Catinca Maria.

„Moartea sa a fost nedreaptă, neclară şi nemeritată”
Diana Maria Mihailopol s-a născut la 15 octombrie 1974 şi a vrut să fie mereu pe picioarele sale, drept urmare nu a ales meseria mamei, actoria, şi nici arta tatălui, fotografia. A devenit regizor, unul cu forţa extraordinară de a crea metafore.
A reprezentat o minune atunci când s-a născut. Se schimba în altă minune de la an la an, de la lună la lună, dacă este să dăm crezare cuvintelor mamei sale, Rodica Mandache. A aflat că tatăl său a murit un an mai târziu, pentru că mamei i-a fost frică să-i mărturisească adevărul. Aurel Mihailopol a semnat „Apelul Goma”, celebru la vremea lui, şi s-a vehiculat că ar fi fost iradiat de cei de la Securitate, contractând astfel un cancer galopant.
Rodica Mandache spune că a avut noroc, pentru că atunci când soţul său a murit nu realiza prin ce nenorocire trece. „Eram cumplit de aeriană, şi cred că asta m-a salvat. Moartea sa a fost nedreaptă, neclară şi nemeritată, la 5 decembrie 1982. Ce fel de om era? Dacă Diana era bolnavă, tapeta maşina cu rochiţe pentru păpuşi şi plecau la Sinaia”.

„Când mama ajungea acasă găsea apartamentul plin cu flori”
19-11-2Când stai de vorbă cu Diana înţelegi că a fi artist nu este la îndemâna oricui. „Tata era un tip extraordinar”, spune Diana. „Dacă îmi amintesc ceva despre el, ca să înţelegeţi ce fel de om era, este că dimineaţa se certa cu mama şi când ea ajungea acasă găsea apartamentul plin cu flori. Ţin minte că a avut o expoziţie la care a mers şi mama. Era în doliu după sora sa, deci purta negru, iar pe cap avea o pălărie imensă şi o eşarfă albă cu buline negre la gât. Tata a luat-o de mână, în timp ce vorbea cu cei prezenţi la vernisaj, şi a trimis-o acasă să se schimbe. Apoi le-a spus celor de acolo că era un model de-al lui care a greşit în alegerea toaletei. Apoi a fost dat afară de la revista «Cinema» pentru că a întârziat patru ore. Întrebat ce a făcut în acest timp a răspuns că a fotografiat nori. «Ce, nu ştiţi, eu sunt proprietar de nori!», le-a replicat celor de acolo”.

„Nu şi-a dorit să mă fac regizor”
A simţit magia teatrului în copilărie, când a văzut spectacolul „Pălăria florentină” în care juca mama sa. I-a spus fără teamă că ea ar fi făcut alte gesturi, ar fi pus alte accente, ar fi găsit alte nuanţe. Arăta şi cum. „Demult am ales meseria aceasta. Prea demult ca să spun acum de ce... Mama nu şi-a dorit să mă fac regizor. Părerea mea e că şi-a dorit să fac meseria sa, care pe mine nu m-a atras deloc. M-a atras în schimb lucrul cu oamenii. Este o meserie în care are foarte mare importanţă echilibrul. Să ştii exact ce vrei, de la oameni, de la viaţă, în general, să ştii să-ţi duci ideea până la capăt. M-a atras fotografia, dar nu ca meserie. Datorită faptului că tata a profesat ca fotograf, chiar dacă a existat un talent vizavi de fotografii sau chiar dacă am fost cât de cât talentată în domeniul acesta, l-am tratat ca pe un lucru pe care îl ţii în cutia de bijuterii. Nu m-am mai gândit la asta. E trist într-o oarecare măsură. Am fost acuzată că nu există un site cu fotografia sa. Mi-a fost greu să-l fac singură, nu au înţeles mulţi asta”, spune Diana Mihailopol.

O verigă lipsă, un îndrumător pentru tineri
După ce a terminat studiile, Diana a lucrat pentru Teatrul Bacovia din Bacău şi a colaborat cu Teatrul Odeon din Bucureşti şi Universitatea Hyperion din Bucureşti. Piesele pe care le-a regizat sunt puţine la număr, dar pline de har. „Delir în doi, în trei, în câţi vrei” de Eugen Ionescu, „Marea dragoste a lui Mihail Sebastian”, după Jurnalul lui Mihail Sebastian, „Lumânările ard până la capăt” de Sándor Márai, „O soirée cu Alecsandri”, 2009, după Vasile Alecsandri, „Şantaj”, „Ştefan Voievod în scaunul vremii”, „Tăcerile”, Nichita Stănescu, „Unde-i mâţa, să ne vadă”, după Vasile Alecsandri. „Tinerii actori de la Hyperion au avut la un moment dat nevoie de un îndrumător, o verigă lipsă, să-i spunem aşa regizorului. Drept urmare, am acceptat”, povesteşte Diana Mihailopol. „Meseria mea înseamnă să surprind viaţa în toate aspectele ei, clare sau cele ascunse privirii oamenilor normali. Spectacolele ocazionale pe care le-am făcut cu studenţii au impresionat prin gradul de profesionalism de care aceştia au dat dovadă, lucru vizibil din momentul în care, repet, au fost nevoiţi să rostească şi să dea valoare cuvintelor. Atunci când credinţa în ceea ce faci şi profesia înţeleasă ca o nobilă misiune îşi dau mâna, emoţia te copleşeşte şi pe tine, şi pe cei cărora li te adresezi cu toată dragostea şi speranţa că te vor înţelege. Încerc prin meseria mea să relev o frumuseţe aparte, un inedit al lumii dintr-un punct de vedere neobişnuit”, spune Diana Mihailopol.
Anul 2011 a venit pentru Diana Mihailopol cu foarte multe lucruri noi, printre care şi faptul că a adus pe lume o fetiţă, Catinca Maria. S-au schimbat lucrurile, cumva. A fost extrem de elegantă, s-a bucurat de sarcină într-un fel anume. Aceasta a maturizat-o şi a făcut-o responsabilă. Anul trecut s-a căsătorit, iar familia este pentru ea foarte importantă. Ce e drept însă aşteaptă cu înfrigurare următorul proiect, căci fantezia moştenită se cere împlinită.

„Spectacolul «Marea iubire a lui Sebastian» e un noroc!“

19-11-3„Marea iubire a lui Sebastian”, după jurnalul lui Mihail Sebastian şi cel al actriţei Leni Caller, se joacă în ultima vreme cu mare succes la Cafeneaua Godot din Centrul Vechi al Bucureştilor. „Pare uşor utopic să te preocupi astăzi de iubirile de altădată, de ceea ce se numea atunci frivolitate. Astăzi, toate acestea par adiere de vânt. Convenţiile sunt altele sau nu mai sunt deloc. Pare că nimic şi nimeni nu se mai adună, nu se mai susţin. Puţinele valori pe care le avem sunt, sistematic, înjurate. Am început, studenţeşte, să ne întâlnim, eu, mama şi Marius Manole, cu paşi nesiguri. Le-am spus într-o zi că au noroc pentru că sunt compatibili actoriceşte. Pot face un cuplu bun. A fost mai mult decât o indicaţie. Am pornit temerar pe nisipuri mişcătoare. Mama spune că eram tiranică la repetiţii, dar ea era cuminte şi ascultătoare, Marius, în schimb, se enerva la indicaţii. Le-am spus să stea la două mese, nemişcaţi, fără să se atingă, ca o lectură. Şi a ieşit minunat... Spectacolul acesta e un noroc! Un mare noroc! Am luat premiul VIP. Toţi cei care l-au văzut au spus că este un spectacol care ar putea fi jucat în orice teatru din Bucureşti.”

Add comment


Security code
Refresh

camp oct 2

camp 300x2507