Main menu

header

24-12-1de Loreta Popa

- Fiica Mariei Ploae şi a lui Nicolae Mărgineanu

Mama sa este o actriţă iubită, Maria Ploae. Tatăl său este nimeni altul decât regizorul Nicolae Mărgineanu, care a dăruit filme incredibile cinematografiei româneşti precum „Ştefan Luchian”, „Întoarcerea din iad”, „Un bulgăre de humă”, „Undeva în Est”, „Faimosul Paparazzo” şi „Binecuvântată fii, închisoare!”. Ana Mărgineanu îi seamănă Mariei Ploae, dar nu este actriţă, ci un regizor extrem de talentat.

„Nu mi-am dorit să fiu actriţă”
Ana Mărgineanu s-a născut pe 1 decembrie 1978. A studiat Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, secţia Regie de teatru. Acum locuieşte la New York. „Nu mi-am dorit să fiu actriţă. Am făcut Liceul Nicolae Tonitza, am făcut pictură, dar mi-am dat seama că nu sunt aşa mare talent. Dacă nu aş fi făcut meseria de regizor, mi-ar fi plăcut să dansez, dar, iarăşi, nu am pic de talent. Poate să scriu. Talentul e un dar care poate fi cultivat sau ignorat, pe care îl ai sau nu, nu depinde de tine. Am noroc de părinţi minunaţi, care m-au lăsat să-mi urmez drumul - oricare a fost el. Eu cu mama am fost întotdeauna prietene. A fost genul de mamă extrem de deschisă şi m-a tratat întotdeauna ca pe un adult”, spune Ana Mărgineanu, care a colaborat cu mama sa, Maria Ploae, la multe spectacole, la Teatrul Mic şi Foarte Mic. Maria Ploae recunoaşte că atunci când joacă pe scenă sub bagheta fiicei sale se simte de două ori mai împlinită pentru că: „Ana este un regizor extrem de dotat, extrem de pasionat, inventează lucruri noi, originale, şi a fost pentru mine o mare bucurie să lucrez cu ea”. Şi tatăl Anei, regizorul Nicolae Mărgineanu, se simte împăcat cu faptul că există «o tânără generaţie» în familie, cu care se poate pune ţara la cale. Crede cu tărie că este un sentiment extrem de tonic. Pe măsură ce trece vremea, meseria i se pare mai perisabilă, mai puţin importantă. „În prim-plan este bucuria pe care o trăim alături de copiii noştri şi de realizările lor. Sunt fericit de fiecare dată când suntem împreună, în familie”.

„Admir oamenii puternici, care reuşesc să-şi păstreze inocenţa şi bucuria de a trăi”
Ana crede că viaţa e incredibilă chiar şi atunci când e grea. „Am multe amintiri frumoase. Am copilărit pe platouri de filmare şi în cabine de teatru - pentru un copil este un univers fabulos, magic. Mi-aduc perfect aminte mirosul de costume şi de pudră, actriţele cu machiajul lor şi inevitabilul Lapte Doina, căldura reflectoarelor, dormitul printre obiecte de recuzită, legănată de cuvintele «Motor! Acţiune!» Nu aş schimba cu nimic o astfel de copilărie. Nimic nu mi se pare mai trist decât atunci când nici măcar nu încerci ceva. Nu să eşuezi, ci să nu încerci mi se pare trist. Am cam făcut ce am vrut să fac în viaţa mea. Îmi mai doresc poate o călătorie în jurul lumii, dar încă nu e timpul pierdut. Uitându-mă în urmă zic că am avut mult noroc şi nu mă cert prea tare. Nu aş schimba nimic în viaţa mea. Absolut nimic. Mă fac să zâmbesc soarele, iarba. Mă înfurie nesimţirea. Admir oamenii puternici, care reuşesc să-şi păstreze inocenţa şi bucuria de a trăi”.
Ce contează cu adevărat pentru un regizor? „Contează să aibă mereu ceva de zis. Îmi aleg subiectele mai mult instinctiv. Mă inspiră oamenii, clădirile, oraşele. Povestea contează. Depinde de ce tip de spectacol faci. Poate să fie esenţială sau să nu conteze deloc. Pentru un regizor, neprevăzutul înseamnă realitatea de zi cu zi. Nu cunosc sentimentul unei zile pierdute, nu există pentru mine. Fiecare zi aduce ceva, înseamnă ceva, chiar dacă zaci pe canapea. De-a lungul vieţii te loveşti de multe obstacole. Recunosc, sunt mai prudentă decât înainte. Viaţa mea la momentul Acum este plină. Cum mă definesc ca persoană? Sunt curioasă”, afirmă Ana Mărgineanu.

„Fiecare spectacol corespunde perioadei în care l-am făcut”
24-12-2Pentru Ana, 2011 a fost un an excelent: a făcut trei spectacole care îi sunt foarte dragi: „Târgovişte de jucărie” în România, „Hotel Project” în Mexic şi „Long Distance Affair” la New York. „Am călătorit cât am vrut şi am cunoscut oameni minunaţi, şi am primit o nepoţică. A fost un an foarte bogat. Nu m-am schimbat foarte mult faţă de momentul în care m-am apucat de teatru. Poate m-am mai blazat, am mai îmbătrânit, dar îmi place să descopăr lucruri noi în continuare. Asta îmi dă un soi de entuziasm în momentul în care mă apuc de un nou proiect. Experienţa acumulată mă influenţează într-un fel sau altul. Fiecare spectacol corespunde perioadei în care l-am făcut. Cu fiecare m-am identificat total în timpul repetiţiilor şi din ce în ce mai puţin după premieră. Cred că evoluţia profesională nu e provocată de numărul mare al montărilor, ci de puterea de a experimenta şi de a-ţi depăşi limitele cu fiecare dintre ele”. A lucrat pentru MediaPro, ca regizor al serialului „Cu un pas înainte”. Cele mai multe spectacole ale sale au fost realizate prin colaborarea cu dramaturgul Ştefan Peca. Printre acestea se numără cele două montări din cadrul proiectului „Despre România, numai de bine”: „5 minute miraculoase în Piatra-Neamţ” şi „Poveşti adevărate, complet inventate, despre Baia Mare”, dar şi spectacolele „Bucharest Calling”, care a primit o cronică elogioasă în „The New York Times”, „The Sunshine Play”, montat la Teatrul LUNI de la Green Hours, şi „Buy Me with a Coffee”, la Teatrul Bulandra.

„Blind Trip“ sau călătorie în orb

Ana Mărgineanu coordonează la Institutul Cultural Român din New York programul de lecturi performative şi şi-a manifestat încântarea pentru succesul de care s-a bucurat propunerea sa artistică. Montările sale au un ceva special, nemaivăzut. „Blind Trip”, de exemplu, a suscitat interesul americanilor, pentru că reprezintă din toate punctele de vedere un concept inovator. După cum o spune şi titlul, spectacolul este o călătorie în orb. Spectatorul este legat la ochi la propriu, fiind invitat să experimenteze teatrul cu celelalte simţuri: auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. „Am creat acest spectacol din nevoia de a oferi publicului şansa de a experimenta cu adevărat ceva nou şi de a se simţi viu. Am pornit de la faptul că, fiind legat la ochi, omul este mereu surprins de lucrurile care se întâmplă cu el. În sinea sa ştie unde se află, şi-n acelaşi timp nu ştie exact ce va urma”. Spectacolul se încheie cu dezlegarea la ochi a spectatorului în faţa unui actor „orb”, care, asemenea Sfinxului, îl somează să răspundă la un chestionar ad-hoc. Osteneala îi este recompensată cu alegerea unui răvaş ce cuprinde un fel de concluzie a spectacolului în care s-a lăsat cu totul în voia actorilor: „Îmbrăţişează-ţi fricile! Doar aşa vei înainta”, „Răspunsul e iubirea, tu pune doar întrebarea”, „Nu există destin, ci doar ceea ce faci tu din viaţa ta”.

Add comment


Security code
Refresh

promo bf 1