Main menu

header

27-12-1de Gabriela Niculescu

- Fiica actorului Ştefan Velniciuc duce magistral ştafeta mai departe

Alexandra Velniciuc provine dintr-o familie cu tradiţie în artă, iar talentul său ne face mândri că suntem contemporani cu o asemenea actriţă. Superba Alexandra a dat dovadă de-a lungul vieţii de multă putere, bunătate şi înţelepciune, crescând doar cu tatăl său, după ce mama sa a plecat în străinătate când ea avea doar 3 anişori, dar cu care a păstrat o relaţie bună. Vede doar părţile pozitive ale vieţii şi se dăruieşte în totalitate meseriei sale. A colaborat mulţi ani cu radioul, de care îi este dor, prezintă alături de Horia Moculescu „Atenţie, se cântă!” la TVR şi joacă magistral pe scena Teatrului Metropolis în „Pijamale” şi-n „Fantoma, dragostea mea”.

„M-am format în această lume”
- Cum îţi aminteşti primii ani ai copilăriei şi cum te-a „molipsit” actoria?
- În primul rând te „molipseşti” absolut involuntar trăind alături de artişti în casă. Nu a fost vorba doar despre actorie, ci despre artă, în general, mama mea fiind pianistă, bunica fiind cântăreaţă şi ulterior profesoară de canto, iar bunicul, tot pianist. Creşti într-un mediu care te face „handicapat” în faţa vieţii, în sensul în care nu cred că aş fi putut face altceva, nu pentru că nu m-ar fi dus capul, ci pentru că simţeam că doar aşa mă pot exprima. Aşa a fost copilăria mea, în mare. E deja un lucru cunoscut că mama a plecat din ţară cu un contract de muncă atunci când eu aveam 3 ani şi un pic, iar tata a fost nevoit să mă ia cu el peste tot, la filmări, la repetiţiile de la teatru, la facultate, unde preda. Eu m-am format în această lume şi, deşi teoretic ştiam că există şi alte domenii, pentru sufletul şi trăirea mea ştiam că nu există decât o formulă artistică. M-am hotărât de la 5 ani că voi face teatru, dar familia mea nu a ştiut. Am studiat pianul şi ei au crezut că mă voi îndrepta spre o zonă muzicală.

- Povesteşte-mi o amintire dragă ţie din copilărie.
- Se filma „Mircea cel Bătrân”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, cu sprijinul Armatei. Într-o zi ploua groaznic. Eu eram o mogâldeaţă prin tranşee, un fel de minge de ping-pong între membrii echipei, iar cine nu avea treabă avea grijă de copil. Tata era la cadru, eu „bântuiam” pe acolo, nu am auzit când s-a strigat „Acţiune!”, caii au pornit în galop, aruncând nămol în urma lor, iar Gabi, soţia de atunci a domnului Nicolaescu, m-a văzut, m-a înşfăcat de-o aripă şi m-a tras deoparte, că altfel mă călcau caii în picioare. A fost un moment delicat.
Binecuvântarea tatălui

- Cum a fost experienţa de a juca alături de tatăl tău, la debut?
- Eram studentă în anul III de facultate, la clasa domnului Ion Cojar. Dumnealui avea o teorie justă că facultatea nu înseamnă teatru şi că întâi trebuie să o absolvi, apoi să urci pe scenă. Atunci am primit o ofertă să joc la un teatru din Buzău, eram măgulită, dar am refuzat. Apoi m-a sunat directorul teatrului şi „m-a şantajat”, spunându-mi că are de gând să-l coopteze şi pe tata în piesă. Visul oricărui actor, care are un părinte actor, este să joace cu el pe scenă. Am acceptat şi a fost primul meu contact profesionist cu scena, debutul meu alături de tata, jucam în aceeaşi piesă, dar nu am avut nicio scenă comună. Eu aveam rolul principal şi eram mai tot timpul în scenă, cu excepţia momentelor în care intra tata. Aveam o scenă frumoasă, de sensibilitate, cu Lucian Ghimiş şi la un moment dat scârţâia ceva pe sus. Când am ridicat privirea, era tata care mergea pe strapontină, de jur-împrejur, urmărindu-mă cum fac scena respectivă. A fost un fel de binecuvântare pentru mine, de a merge în această meserie, un fel de predare de ştafetă şi mă bucur că am acceptat atunci să joc.

- Cum s-a petrecut debutul tău în televiziune şi ce a însemnat acest capitol pentru tine?
- În televiziune am intrat pe nesimţite. Am fost să dau o probă, am luat-o şi m-am trezit colaborator la „Duminica în familie”, unde prezentam nişte concursuri. Asta am făcut vreme de doi ani. Nu mi-am dorit niciodată să intru în televiziune, dar aşa a fost să fie. Cred că este vorba şi despre o caracteristică a zodiei, sufăr de o seriozitate bolnăvicioasă şi m-am străduit să fac lucrurile cum am putut mai bine. Când eram în ultimul an la facultate, am luat castingul la primul serial de televiziune, „În familie”, iar acel an a fost dur, cu un ritm de muncă infernal, pentru că şi noi, şi cei din producţie eram lipsiţi de experienţă.
Apoi a venit propunerea măgulitoare de a lucra cu TVR-ul la emisiunea „Televiziunea, dragostea mea”, iar de câţiva ani prezint alături de domnul Horia Moculescu „Atenţie, se cântă!”.

„Îi mulţumesc lui Dumnezeu că joc şi atât”
- Ai încercat actoria în toate formele ei, radio, televiziune, teatru şi film. De care te simţi mai apropiată?
- De teatru. Cred că-mi place seriozitatea lui, faptul că este permanent viu şi provocator, că reuşeşte să mă surprindă şi pe mine. Este un nisip mişcător pe care cu toţii păşim şi nu ştim ce va urma şi care este pasul următor.

- Există un rol pe care îţi doreşti să-l joci şi n-ai avut ocazia până acum?
- N-am apucat să joc nimic. (râde) Sunt într-o perioadă de dezvoltare interioară, în care simt că aş putea face un rol din dramaturgia rusă. Sigur că mi-aş dori să joc mult mai mult decât joc, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că joc şi atât. Poate că, dacă merit, o să joc.

„Plecarea mamei mi-a întărit o relaţie splendidă de prietenie cu tata“

27-12-2- Cum a fost să rămâi cu un singur părinte aproape?
- Am avut norocul unei susţineri tacite din partea celorlalţi membri ai familiei, care m-au determinat să fac în aşa fel încât ei să nu simtă suferinţa mea şi să nu devin victimă. Probabil este şi un dat al caracterului meu.
Suferinţa mea nu a pornit neapărat din faptul că a plecat mama, ca noţiune, ci că a plecat un om cu o personalitate foarte puternică, ce te influenţează când eşti mic. Dar acum mă bucur că s-a întâmplat aşa, pentru că am învăţat să nu pun niciodată greutăţile mele pe umerii altcuiva, plus că plecarea sa mi-a întărit o relaţie splendidă de prietenie cu tata, pe care poate nu aş fi avut-o la acest nivel.
A fost un moment foarte drag, când eu nu mai mâncam, iar tata s-a speriat, m-a dus la toţi doctorii, mi-au făcut analize, dar nu aveam nimic. Era o după-amiază frumoasă, bătea soarele în casă, tata m-a luat pe genunchi şi mi-a zis: „Buţibu - aşa-mi spunea - ce se întâmplă cu tine, de ce nu mănânci? Ce te doare, ce te deranjează?” Iar eu i-am spus: „Titămior drag, mi-am dat seama că, dacă mănânc, cresc, dacă eu cresc, tu îmbătrâneşti, aşa că eu am decis să nu mai mănânc.” Asta este chintesenţa relaţiei mele cu tata. Am fost prieteni total apropiaţi şi uneori intervenea comunicarea fără cuvinte. Nici nu apucam să formulez ce aveam pe suflet, că el ştia şi-mi dădea sfaturi pe departe, iar eu le înţelegeam perfect. A avut o abilitate extraordinară de părinte, de a mă face pe mine să gândesc cu mintea mea şi să nu simt nicio secundă că el controlează situaţia. Am ajuns ca acum, la 31 de ani, să-mi doresc să-i spun unde mă duc şi cât stau, deşi el niciodată nu m-a întrebat.

- De ce nu i-ai spus niciodată tată?
- Nu mi-a plăcut niciodată să semăn cu alţi copii, să spun tata, mama, ai mei au o identitate, unul e Titam, celălalt e Miky.

Add comment


Security code
Refresh

promo bf 1