Main menu

header

25-10-1de Loreta Popa

- este fiul lui Alexa Visarion

A avut patru premiere în opt luni, „Meşteşugul vieţii”, la Teatrul Bulandra, „Misterul Sebastian”, la Odeon, „Spitalul comunal”, la Metropolis, şi „Domnişoara Julia” de Strindberg, la Teatrul Maghiar din Cluj. Şlefuieşte, aşterne sub lupă calităţile actorilor cu care lucrează, dar şi trăsăturile care i-ar putea face din puternici cei mai puternici, iar apoi le combină în cantităţi egale şi le trece prin filtrul său de „alchimist” până când obţine poţiunea magică. Lui Felix Alexa, fiul regizorului Alexa Visarion, nu i-a plăcut niciodată să aştepte şi crede că noua generaţie trebuie să se impună, pentru binele teatrului românesc.

„În ultima secundă m-am hotărât să încerc la Regie”
- Când ţi-ai dat seama că acesta este drumul tău în viaţă?
- Nu mi-am dat seama prea uşor că acesta este drumul meu. Am avut de-a face de mic, indirect, cu meseria aceasta, tatăl meu fiind regizorul de teatru şi film Alexa Visarion. Trăiam în legătură indirectă, repet, cu ceea ce înseamnă teatrul, dar nu m-a atras niciodată. Nu am avut reacţia copilului de artist care vrea de mic să urmeze acelaşi drum. Dimpotrivă. A fost o reacţie care a funcţionat pe invers, am căutat să mă despart de linia familială, dar până la urmă, după cum se vede, nu prea mi-a ieşit. În clasa a XII-a ezitam între Filologie, Arhitectură şi, până la urmă, în ultima secundă, am zis să încerc la Regie.

- A fost greu examenul de admitere? Ai avut emoţii, pentru că erau mulţi pe un loc?
- Erau numai 7 locuri. Era o concurenţă acerbă. Eram 13 pe loc, faţă de 1,3 pe loc acum. Atunci eram prea mulţi, acum sunt prea puţini. Cred că lumea şi-a dat seama că sunt meserii complicate acestea artistice. Am picat în primul an. Eram complet nepregătit, recunosc. Era un impuls de ultim moment şi s-a văzut. Eram puţin văzduhist. Am suferit foarte mult, din orgoliu, mulţi dintre colegii mei de clasă au luat la alte facultăţi. Am intrat în depresie, multă vreme nu am vrut să ies din casă. Fiind un Scorpion ambiţios, lucrul acesta, pe de o parte, m-a lovit foarte tare, şi, pe alta, m-a ambiţionat să intru la Regie. Al doilea an am intrat primul. În facultate am avut noroc mare cu Cătălina Buzoianu, şi am rămas la teatru după primul an. Am descoperit plăcerea de a munci cu colegii mei actori, de a vedea puţin câte puţin ce înseamnă să faci teatru în anii aceia.

„Nu am fost niciodată la o repetiţie a tatălui meu”
- Ţi s-a spus că semeni cu tatăl tău din punct de vedere al lucrului cu actorii?
- Poate părea foarte ciudat, dar eu nu am fost niciodată la o repetiţie a tatălui meu, decât, aşa, în treacăt. Nu am stat în sală niciodată, deci nu prea ştiam dinăuntru ce înseamnă lucrurile acestea. Până la urmă cred că gena contează cumva, există o moştenire genetică, iar care cel puţin parţial a funcţionat în cazul meu. De multe ori actorii mi-au spus: „Aaa, ştii ce semeni cu taică-tu!” Nu aveam cum să ştiu, deci există lucruri care se transmit. Se transmit genetic.

- Pentru ce te cerţi privind în urmă? Ai regrete?
- Regret multe lucruri pe care le-am făcut în viaţă, dar niciunul esenţial. Toată lumea are regrete. Ar fi inuman să nu avem regrete, însă nu am regrete esenţiale. Nu regret de exemplu că mi-am ales meseria aceasta. Lucrul acesta este important pentru mine, altfel aş trăi o existenţă amorfă. Pe mine, teatrul m-a ajutat să-mi găsesc propria identitate şi să pot să trăiesc într-o lume reală, în care uneori nu-mi place să trăiesc. Nu agreez tehnologizarea excesivă în care trăim, nu-mi place că am ajuns să comunicăm mai mult virtual decât uman. Pe mine lucrul acesta mă sperie foarte mult. Poate de aceea îmi place atât de mult teatrul, e ceva viu, real, e o relaţie directă şi efemeră între oameni.

- Este nevoie şi de zâmbete în lumea aceasta. Ce ţi-ar aduce zâmbetul pe buze?
- Căderea Guvernului mi-a adus zâmbetul pe buze de curând. Glumesc, parţial... Multe lucruri, unele simple. Să văd gesturi simple, umane pe stradă, o scenă bine jucată la teatru, să văd oamenii care mai au pasiune, să fiu alături de oameni pe care îi iubesc.

- Ai vreun spectacol preferat dintre cele pe care le-ai pus în scenă?
- Este dificil să alegi dintre spectacolele pe care le-ai pus în scenă. Pentru fiecare spectacol te consumi într-un anumit fel, e ca o iubire, evident că ţii mai mult la cele care au avut succes mai mare. Nimeni însă nu are numai succese în carieră. Sunt spectacole la care repetiţiile au fost mai complicate, mai tensionate, altele la care a fost o adevărată plăcere. Nu seamănă o perioadă de repetiţii cu alta.

„Eşti onorat când oameni de calibru vorbesc despre spectacolul tău”
- Cât de mult mai contează critica în ziua de astăzi?
- Contează, nu ştiu cât de mult, dar contează. Evident că ne bucurăm când suntem lăudaţi, ne enervăm când suntem înjuraţi, problema este, după părerea mea, cine te laudă sau cine te înjură. Sunt oameni care contează din punct de vedere profesional în critica de teatru şi mulţi care nu contează. Sunt şi mulţi cretini care ajung, din păcate, să se exprime public, uneori scriu texte penibile. Nu ajunge să iubeşti teatrul, nu ajunge să citeşti cărţi, trebuie să ai talent. Şi la critica de teatru trebuie talent. Însă sunt şi critici de teatru care au marcat cumva meseria asta. Unul dintre ei este român, se numeşte George Banu, un om de o mare subtilitate şi care nu s-a rezumat niciodată la a spune ce-i place sau ce nu-i place şi a analizat în mod foarte profund un spectacol. De asta a şi făcut cariera internaţională pe care a făcut-o. Când oameni de calibrul acesta vorbesc despre spectacolul tău te onorează.

- Când ai avut ultima dată vacanţă?
- Anul trecut, când am fost în Croaţia, dar şi atunci am stat două luni şi a trebuit să pun în scenă „Hecuba” de Euripide, la Split. Am avut ce e drept apoi vreo zece zile pe o insulă superbă, dar anul acesta mi-am promis o vacanţă mai lungă, pentru că la toamnă mă aşteaptă muncă multă la teatru şi am nevoie de forţe proaspete.

„Ca artist trebuie să lucrezi cu defectele şi calităţile tale“

- Ai primit sfaturi de-a lungul timpului? Dai sfaturi studenţilor tăi?
- Cel mai bine este în meseria aceasta să nu dai sfaturi finale, cu aerul că asta e, e legea după care trebuie să te ghidezi în viaţă. Nu. Sfaturile în teatru şi-n viaţă în general depind de context, depind de persoană, trebuie să fie nişte sfaturi foarte subtile. Când ai de a face cu studenţi, cu oameni foarte tineri care trebuie să-şi dezvolte personalitatea, care sunt în căutare (chiar şi eu sunt în căutare, la 44 de ani), e periculos să dai sfaturi definitive. Dau sfaturi, normal, sunt obligat, dar încerc să fie legate de fiecare în parte, prin acele sfaturi încerc să dezvolt ceva şi nu să dau direcţii foarte clare care poate mie îmi folosesc, dar altcuiva nu. Meseriile acestea artistice se fac foarte mult din sensibilitatea şi experienţa fiecăruia în parte şi uneori oamenii reacţionează diferit, au speranţe şi frici diferite. Ca artist trebuie să lucrezi cu toate aceste defecte şi calităţi ale tale. Regizoarea Cătălina Buzoianu pe mine m-a ajutat foarte mult să-mi găsesc propriul drum, propria identitate în facultate. Încerc să fac acelaşi lucru cu studenţii mei, nu ştiu cât îmi reuşeşte, dar ideea asta ar fi.

Add comment


Security code
Refresh

bp iulie all 30010