Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

615 32 1de Andrei Dicu

La mai puţin de patru luni de la inaugurarea postului public de radio (1 noiembrie 1928), pe 18 februarie 1929 se transmitea prima piesă de teatru... la microfon. Teatrul radiofonic are o istorie glorioasă, care continuă şi astăzi, un izvor al amintirilor inocente şi o permanenţă a culturii fără compromisuri.

„Ce ştia satul” lui Valjan

615 32 2„Ce ştia satul”, de V. Al. Jean, avându-i în rolurile principale pe Maria Filotti şi pe Romald Bulfinski, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a fost prima piesă difuzată de Radio România! La vremea aceea, revista „Radiofonia” nota: „În Broadcastingul românesc, producţiunea aceasta trebuie subliniată fiind prima încercare de a da teatru în studio”. Comedia lui V. Al. Jean (sau I. Valjan, pseudonimele lui Ion Alexandru Vasilescu) se montase în anul 1912 la Teatrul Naţional, jucându-se cu mare succes. Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor foarte iubit, care excela în piese scrise într-un singur act şi pe care Eugen Lovinescu îl gratula drept „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţe de observaţie”. Trebuie spus că, merituos, Radio România nu era în întârziere faţă de Occident în privinţa teatrului radiofonic, deoarece Radio Paris transmitea primele spectacole în iarna dintre 1928 și 1929. Încă de la început se punea problema specificului teatrului cu unică dimensiune: repertoriu, adaptare radiofonică a pieselor scrise pentru „teatrul de scândură”, apariţia autorilor şi a regizorilor specializaţi, a actorilor cu voci radiogenice şi, nu în ultimul rând, amenajarea unui studio dotat pentru teatrul radiofonic. În iunie 1929, la o şedinţă a Comitetului programelor radiofonice, Tudor Vianu afirma: „Teatrul Radiofonic trebuie să devină un adevărat Teatru Naţional”. Titulatura oficială de Teatru Naţional Radiofonic avea să fie, însă, conferită mult mai târziu, la 1 noiembrie 1996.

Cum se imitau zgomotele în 1930

Până la introducerea benzii de magnetofon (1948), teatrul radiofonic se difuza în direct. În deceniile al patrulea şi al cincilea, unele spectacole se înregistrau pe discuri, în același timp cu transmiterea lor în direct, fapt uzual şi pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferințe, interviuri etc.), pe care şefii programelor le considerau importante. Din păcate, discurile cu piese de teatru, din această perioadă, nu s-au păstrat decât în arhive sau la colecţionari. Perioada 1929-1948 constituie o lungă istorie de reuşite atât în privinţa îmbogăţirii repertoriului, cât și a calităţii radiofonice a interpretării şi a regiei, un loc de frunte revenindu-i scriitorului Victor Ion Popa. În paralel cu piesele difuzate din studio, se dădeau în direct spectacole de pe scenele teatrelor. La început, spectacolele se transmiteau din încăperea modestă pe care Difuziunea Radiotelefonică (titulatura Radiodifuziunii Române de atunci) o deţinea în Str. General Berthelot şi pe care o împărţea cu Orchestra Radio. Zgomotele se realizau în studio, prin imitarea fenomenelor naturii, în mod rudimentar. Spre exemplu, în 1930, huruitul unui motor de uzină era realizat prin frecarea ritmică a unui făraş de o măturică, iar zgomotele păsărilor şi ale animalelor erau imitate de oameni. Această etapă s-a încheiat odată cu achiziţionarea din străinătate a unor discuri cu zgomote şi ulterior pe discuri, din 1935, momentul în care Radiodifuziunea a dispus de aparate de înregistrat.

„Hagi Tudose”, cel mai vechi spectacol înregistrat!

615 32 3Cel mai vechi spectacol înregistrat pe bandă, care se păstrează în Fonoteca Radioului, este „Hagi Tudose”, de B. Şt. Delavrancea, cu Nicolae Băltăţeanu în rolul titular, în regia lui Ion Sahighian, difuzat în premieră la 25 martie 1951. Au urmat piesele cu ocazia centenarului I.L. Caragiale, înregistrările antologice în regia lui Sică Alexandrescu: „D’ale carnavalului”, cu Niky Atanasiu, Al. Ionescu-Ghibericon, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Marcel Anghelescu, Carmen Stănescu, Cella Dima, Horia Şerbănescu (28 decembrie 1951), „O noapte furtunoasă” (20 ianuarie 1952), care îi avea în distribuţie pe Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Niky Atanasiu, Ion Ciprian, Radu Beligan, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu, apoi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, cu Gheorghe Timică şi Sonia Cluceru (25 ianuarie 1952) şi „O scrisoare pierdută” (30 ianuarie 1952, cu Niky Atanasiu, Radu Beligan, Alexandru Giugaru, Ion Finteşteanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Ion Talianu, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Elvira Godeanu, Horia Şerbănescu). Mai târziu, am putut asculta alte nume mari ale scenei şi ale filmului, precum Stela Popescu, Florin Zamfirescu, Alexandru Arşinel, Claudiu Bleonţ, Horaţiu Mălăele, Ion Besoiu, Constantin Codrescu, Eusebiu Ştefănescu, Adela Mărculescu, Valentin Teodosiu, Mircea Albulescu etc. „Ce înseamnă pentru mine Teatrul Radiofonic? Unul dintre puţinele locuri în care mă mai simt acasă. Aici am învăţat să vorbesc, aici am învăţat să fur meserie. Eram studentă în anul întâi când Cristian Munteanu m-a adus aici. Socotesc că este o instituţie fără de care nu se poate trăi. Cel care aduce hrana spirituală publicului şi care înseamnă şi pentru noi acel vârtej care te înnobilează”, a declarat actriţa Rodica Mandache.

Vasile Manta: „faraonul” cald al teatrului radiofonic românesc

Cel mai vechi angajat al studiourilor de teatru din Radioul Naţional, copilul teribil devenit „stăpânul butoanelor”, Vasile Manta, este inginer de sunet, regizor, doctor în teatru. A lucrat cu Birlic, cu Vraca, dar şi cu Marcel Iureş ori Maia Morgenstern. Se sfieşte să vorbească, dintr-un bun simţ exagerat. „Ştiţi, eu am ieşit la pensie, să nu deranjez…”. Cu toate acestea, am insistat şi iată ce ne-a povestit, în exclusivitate, „paznicul” teatrului radiofonic: „Se spune că astăzi oamenii nu mai ascultă teatrul la microfon. Eu sunt de altă părere. Nu cred că acest gen va dispărea. Posibilităţile acestui teatru sunt mari. Neavând complexitatea spectacolului teatral de pe scenă, se bucură înainte de toate, de un mare avantaj. Rămâne, are viaţă, se păstrează, îl poţi asculta când doreşti. Dovada o reprezintă fonoteca de aur, care păstrează peste 10.000 de titluri. Această zestre spirituală se transmite viitorului. Ce poate fi mai minunat ca, în cele mai îndepărtate colţuri din ţară, oriunde şi la orice oră, să poţi auzi o capodoperă a dramaturgiei noastre sau universale, rostită în cea mai curată limbă românească? Dacă m-ar întreba cineva de când fac parte din familia teatrului radiofonic, cu siguranţă aş răspunde fără ezitare «Din copilărie!». Am avut şansa să mă număr printre copiii-minune ai radioului, interpreţi ai emisiunilor scenarizate pentru copii şi nu numai. Am întâlnit şi am lucrat cu oameni minunaţi, devotaţi meseriei lor, adevăraţi creatori în domeniu, generoşi cu cei din jur, care reuşeau să învăluie actul artistic într-o vrajă din care nu mai puteai scăpa. Nici eu nu am scăpat nici astăzi, după o viaţă petrecută în studiourile radioului public. Când am intrat în radio, în 1960, eram atât de mic încât regizorul Constantin Moruzan a trebuit să mă ţină în braţe la o înregistrare, pentru a putea da replica partenerului de microfon. Mai târziu, căpătând statutul de vedetă în rândul copiilor-interpreţi, am fost tolerat chiar şi în cabina regiei tehnice, un loc de vis pentru toţi puştii. Aşa am ajuns să urmez Institutul Politehnic București, evident după liceul absolvit la colegiul Sf. Sava, aflat, culmea, tot pe Strada General Berthelot, unde se găsea şi radioul”. Destinul e jucăuş...

„Amintirile lui Cippolino”

Şi povestea domnului Manta continuă: „În perioada copilăriei, am jucat alături de Silvia Chicoş în zeci de emisiuni de teatru. Dar cea mai cunoscută a fost înregistrarea cu «Aventurile lui Cippolino», un muzical de Titi Acs, după cartea lui Giani Rodari, în dramatizarea lui Dan Tărchilă. Eu eram Vişinel, fiul prinţesei Vişina, iar Silvia Chicoş era Cippolino. Au urmat zeci de spectacole radiofonice, majoritatea transpuse şi de Electrecord, pe discuri de vinil. Amintesc doar «Micul Prinţ», de Antoine de Saint Exupery, care mi-a adus şi un premiu de interpretare pe vremea aceea, eu fiind Micul Prinţ. Îmi aduc aminte, tot din copilărie, că la o înregistrare din anul 1963, cu piesa «Despot Vodă» de Vasile Alecsandri, am fost nevoiţi să lucrăm în studio, noaptea. Erau actori de primă mană ai scenei româneşti, George Vraca, George Calboreanu, Ionescu Gion, Fory Eterle, Ion Manta și alții... Eu eram singurul copil. Interpretam rolul lui Ilieş, fiul lui Tomşa. Stam cuminte într-un colţ al studioului, aşteptând să-mi vină rândul şi, vrăjit de rostirea actorilor, am adormit. M-a trezit vocea inconfundabilă a lui Vraca: «Măi, Manta, eu dacă aş avea un copil, nu l-aş lăsa noaptea la radio». Uimit, actorul Ion Manta i-a replicat «Maestre, dar nu-i copilul meu!». Era doar o coincidenţă de nume. Pe tatăl meu îl chema tot Ion Manta... După cum v-am spus, toată viaţa mea a fost legată de radioul public. După Revoluţie, în afară de regia tehnică, am devenit şi regizor artistic, cu diplomă de licenţă UNATC Târgu Mureş, cu media generală 10, apoi am devenit şi doctor în teatru cu lucrarea «Spaţialitatea universului sonor în opera completă a lui A. P. Cehov», conducător ştiinţific fiind profesorul universitar Alexa Visarion. În tot acest timp, am realizat peste 300 de spectacole radiofonice pentru copii, ca regizor artistic, peste 100 pentru adulţi, şi peste 1.000 ca regizor tehnic. Am făcut zeci de emisiuni în calitate de realizator, pe scurt am fost şi sunt un radiofonist pasionat”.

„Un tramvai numit dorinţă” se joacă într-un... tramvai bucureştean

615 32 5În epoca modernă, teatrul radiofonic şi-a păstrat locul fruntaş în privinţa calităţii şi iată de ce marea actriţă Stela Popescu spunea: „Întâlnesc şi azi oameni pe stradă care îmi spun că, din copilărie, îşi aduc aminte de glasurile noastre, pentru că le-au auzit la microfon”. În 2006 au fost difuzate 121 de spectacole, în premieră, iar în octombrie 2009, Radio România a lansat primul stream online de teatru radiofonic din ţară, cu înregistrări din Fonoteca de Aur, pe site-ul www.eteatru.ro. Astăzi, „Un tramvai numit dorinţă” este un spectacol de teatru neconvenţional, alternativ, experimental, desfăşurat într-un… tramvai care circulă prin oraş! Este considerat drept una dintre cele mai originale şi îndrăzneţe experienţe teatrale! „Ne auzim la Majestic” reprezintă un parteneriat cultural stabilit între Teatrul Naţional Radiofonic şi Hotelul RAMADA - Majestic, în cadrul căruia, în fiecare zi de luni, de la ora 11:00, actori, regizori, realizatori, dramaturgi, jurnalişti sau pur şi simplu iubitori de teatru se întâlnesc şi ascultă spectacolele radiofonice în premieră sau înregistrări. În plus, numai în luna ianuarie a acestui an au fost lansate două premiere, „Şase schiţe umoristice”, de Costin Tuchilă, cu Virgil Ogăşanu şi Eugen Cristea în rolurile principale şi „Prinţesa Curcubeu”, de Maurice Baring, cu Delia Nartea şi Cristi Iacob, ambele în regia lui… Vasile Manta.

18 februarie 1929 este data transmisiei primei piese, la microfonul Teatrului Radiofonic

„Teatrul radiofonic este unul dintre puţinele locuri în care mă mai simt acasă“ (Rodica Mandache)

2 premiere au fost lansate în ianuarie 2017 la Teatrul Radiofonic

„Întâlnesc oameni care îmi spun că, din copilărie, îşi aduc aminte de glasurile noastre, pentru că le-au auzit la microfon“ Stela Popescu

Lucian Pintilie şi lumea privită cu capul în jos

615 32 4Maestrul Manta ne-a mai împărtăşit o amintire specială: „Alt rol memorabil a fost cel din piesa «Inima mea este pe înălţimi», de William Saroyan, în regia lui Lucian Pintilie. A fost singura înregistrare din fonoteca radioului în regia acestui mare artist. Eu jucam rolul lui Johnny, iar tatăl meu, în piesă, era Octavian Cotescu. Mai târziu, când eu eram deja angajat în redacția teatru, marele actor amintit mă striga pe culoarele radioului «Johnny, sper că lucrăm împreună astăzi». Piesa aceasta s-a jucat în aceeași distribuţie şi cu același regizor pe scena Teatrului Bulandra, având premiera în 1964. Peste ani, Lucian Pintilie m-a solicitat să colaborez la coloana sonoră a unui film. Eu i-am adus aminte de Johnny, iar el mi-a trimis o scrisoare pe care o păstrez cu drag, în care îmi nota «Dragă domnule Vasile Manta, va să zică prin mine, agăţat cu capul în jos de un copac din „Inima mea e pe înălţimi”, ai avut șansa perceperii inverse a lumii. Spune-mi sincer, după atâţia ani de când ai abandonat acest mod de a privi lumea, nu era mai bine? Te îmbrățișez cu prietenie, Lucian Pintilie»”.

Radu Beligan: „Supremul elogiu pe care l-am primit vreodată“

615 32 6Fonoteca de aur păstrează o declaraţie emoţionantă a legendarului Radu Beligan: „Teatrul acesta, înfiinţat de marele meu profesor Victor Ion Popa, m-a ajutat să înţeleg cum trebuie interpretat un rol. Pentru că în acest teatru, unde nu vezi decorul şi personajele sau costumele, cuvântul trebuie să exprime tot. Infinita varietate pe care ţi-o oferă vorbitul la microfon este un lucru nepreţuit pentru felul în care trebuie învăţată această meserie. Vocea mea devenise foarte cunoscută peste tot datorită acestui teatru radiofonic. Îmi amintesc că eram în turneu la Sibiu, cu «Danaidele», de Purcărete, şi ieşisem să mă plimb pe stradă, alături de prietenul meu Victor Rebengiuc şi, la un moment dat, am văzut un cuplu aşezat pe o bancă. După ce am trecut, doamna a alergat după noi şi m-a întrebat dacă aş fi de acord să mă întorc să dau mâna cu soţul său, care era un mare admirator. Am acceptat şi doamna mi-a spus că soţul său este nevăzător din naştere! Foarte emoţionat, m-am apropiat, i-am dat mâna, iar el, cu ambele mâini mi-a pipăit capul şi mi-a spus «Domnule, de la vârsta de 5 ani v-am ascultat şi vreau să vă spun că vocea dumneavoastră a fost lumina vieţii mele». Am avut multe bucurii, cronici favorabile, dar aceste cuvinte au fost supremul elogiu pe care l-am putut primi vreodată”.

Add comment


Security code
Refresh