Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

569 19 1de Andrei Dicu

Unul dintre subiectele la modă din ultimii ani este alchimia. Nenumăraţi cercetători şi-au pus întrebarea dacă, într-adevăr, anticii erau capabili să obţină aurul (generatorul vieţii veşnice) din praf sau, mai exact, din „pulbere albă”, dar răspunsul a uitat să vină. Dacă ne aflăm în faţa celei mai grandioase înşelătorii din istoria lumii sau dacă am făcut cunoştinţă cu magia, vom afla împreună...

Levitaţii şi teleportări

Potrivit savantului Philip Gardiner, „aurul prezent în pulberea albă este dezamăgirea epocii moderne. Lumea se prosternează în faţa acestei substanţe de parcă ar fi un nou ulei miraculos de şarpe”. Nebunia a pornit de la lucrarea lui Laurence Gardner (specialist în alchimie, ezoterism şi magie), intitulată „Secretele pierdute ale Sfântului Chivot”, în care autorul a încercat să demonstreze că anticii prefăceau aurul într-o pulbere albă, pe care o foloseau pentru a ajuta diverse entităţi să leviteze şi pentru a se transporta pe ei înşişi prin portaluri interdimensionale. Exista, de asemenea, ipoteza că substanţa se administra pe cale orală, ca un elixir.

Ormus, un mijloc de comunicare cu Lumea Cealaltă

569 19 2Cuvântul „Ormus” este folosit frecvent de susţinătorii tezei de mai sus, termenul fiind o abreviere a expresiei „Orbitally Rearranged Monatomic Elements” („Elemente monoatomice rearanjate la nivel monoatomic”). Descoperirea datează din anii ’70 şi îi aparţine lui David Hudson, un fermier din Arizona care a observat nişte materiale neobişnuite pe proprietatea sa în timp ce făcea săpături, în căutare de aur. Se pare că, după aceea, Hudson a încercat să refacă acea materie, cheltuind milioane de dolari în tentativa de a desluşi substanţa, creând Ormus din aur, apă şi chiar din… mană! Se spune că „Ormus este o nouă formă de materie, care pare să aibă proprietăţile spiritului”, aşa cum susţine Gardner, şi s-ar afla între planul material şi cel spiritual, putând fi utilizată ca mijloc de comunicare cu Lumea Cealaltă. În realitate, cuvântul Ormus a fost iniţial un alt nume al divinităţii zoroastriene Ahura Mazda, care s-a strecurat în universul creştin în secolul al XIV-lea prin intermediul armenilor convertiţi la creştinism care înainte se închinaseră la Armazd (Ormus). Ahura Mazda era un zeu al focului sau o strălucire iluminatoare. Acest nume înseamnă „Domnul Înţelepciunii”, „mazda” fiind un substantiv de gen feminin, care dezvăluie o Gnoză (filosofie păgână care mizează pe dualismul dintre Dumnezeu şi materie) ascunsă în spatele unui nume. Adevărata Gnoză, cunoaştere sau înţelepciune, se poate dobândi prin intermediul echilibrului, în vechime reprezentat adesea prin echilibru între sexe. În miturile despre Sophia, componenta feminină a înţelepciunii din care s-a format derivatul „filosofie”, oamenii au descoperit principiul feminin. De fapt, Zoroastru (fondatorul religiei magilor, la perşi) afirma că adevărata înţelepciune sălăşluieşte în starea de echilibru, echilibrul fiind înfăţişat ca ax sau ca arbore, o structură perfect verticală care se desfăşoară între cele două contrarii, adică „bine” şi „rău”. Palmierul este simbol al focului şi al Ormus (Ahura Mazda), divinitatea înţelepciunii şi a focului fiind pur şi simplu „iluminată”.

Philip Gardiner: „În minunata filosofie antică nu găsim nicio referire la această substanţă”

Philip Gardiner este însă dur: „Ne rămâne, aşadar, etimologia adevăratei Gnoze ascunsă în nume, dezvăluindu-ne astfel adevărul adevărat din spatele numelui pe care oamenii de ştiinţă din epoca noastră l-au dat unei anumite substanţe. În minunata filosofie antică nu găsim nicio referire la această substanţă, datorită căreia este posibilă călătoria în altă dimensiune”. De asemenea, trebuie spus că Ormus a devenit numele unuia dintre cele mai importante porturi din Orientul Mijlociu, în secolele XVI-XVII, aflat în Golful Persic, în Strâmtoarea Hormuz. De aici se transportau pe calea apelor cantităţi uriaşe de produse spre întreaga zonă, care dezvăluie adevărul despre pulberea albă. Existenţa cetăţii-stat Ormus poate fi plasată cel puţin în veacul al XIII-lea, iar în anii ce au urmat spaţiul avea să fie folosit intens pentru comerţul cu sclavi. Şi, întâmplător sau nu, graţie locului strategic în care era aşezată, pentru Ormus s-au dat lupte veacuri de-a rândul.

Se poate schimba direcţia timp-spaţiu?

Totuşi, partizanii teoriei Ormus au argumentele lor. Laurence Gardner şi alţii îl menţionează adesea în lucrările lor pe dr. Hal Puthoff, coordonator al programului de studii avansate la Universitatea din Austin, care a afirmat: „De vreme ce gravitatea determină timpul-spaţiu, concluzia este că pulberea e o materie exotică, în stare să schimbe direcţia timp-spaţiu”. Impresionat de faima lui Puthoff, chiar şi contestatarul tezei, Philip Gardiner, a lăsat garda jos: „S-a spus atât de des că Puthoff este adept al existenţei substanţei respective, că m-am hotărât să mai cercetez...”. Doar că iţele s-au încurcat din nou.

Anticii considerau praful alb drept un simbol al vieţii veşnice

Crichton Miller, verdict dur: „E sare!“

569 19 3Recent, profesorul Edmund Marriage, de la Patrick Institute, cel care l-a ajutat pe Gardner să-şi publice cartea, a mărturisit că substanţa despre care amicul său susţinea că se înrudeşte cu aurul a fost testată la Universitatea Oxford şi că nu s-au găsit urme de metal preţios. Deci, care este adevărul? „Am postat rezultatul şi întrebările ce decurgeau pe website-ul meu şi pe diverse forumuri, dar n-am primit niciun răspuns ştiinţific. Am primit, în schimb, sute de e-mail-uri care abordau tema din punct de vedere istoric, susţinând că azima israeliţilor din vechime era aur din pulbere albă sau substanţă monoatomică, dar niciun argument ştiinţific. Bunul meu prieten, scriitorul Crichton Miller, mi-a dat un răspuns simplu: «E sare!». Apoi am înţeles un adevăr pe care majoritatea istoricilor moderni neconvenţionali par să-l fi uitat: cel al supravieţuirii. Iar strămoşii noştri aveau nevoie şi de altceva decât de mâncare: de sare, elementul esenţial al hranei. Sarea a devenit un ingredient de mare preţ, iar oamenii o adunau şi o sfinţeau. Înaintaşii noştri vânători, care strângeau prăzi, erau nevoiţi să ia sare zilnic pentru a rămâne în viaţă, pentru a realiza echilibrul cu cantitatea de apă îngurgitată. În mod surprinzător pentru ei, sarea părea să provină din apa mării, aşa că şi etimologia implică ideea de «care vine din mare». În plus, sarea se folosea şi ca mijloc de conservare, iar egiptenii şi alte popoare o foloseau la mumificare. Această proprietate de conservare ne-a parvenit prin intermediul unei forme simbolice, ca un elixir care prelungeşte viaţa pe Lumea Cealaltă”.

Add comment


Security code
Refresh