Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

615 18 1de Carmen Ciripoiu

O durere de cap pare că sfredelește tâmplele, amețeala învăluie trupul, și omul se simte sleit de puteri. Verdictul e clar: a fost deocheat! Există oare acest fenomen de îmbolnăvire subită sau e vorba despre un efect placebo?

Transfer misterios de energii

Chiar dacă nu poate fi explicat de știință, deochiul, cunoscut și sub numele de „ochiul rău” sau „jettatura” („aruncare”, „azvârlire”), acest transfer misterios de energii între două persoane (cel care deoache și victimă) dăinuie din cele mai vechi timpuri, chiar din Vechiul și Noul Testament: „Nu mânca pâinea celui care se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui” (Pildele lui Solomon, 23:6); „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile; adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea - toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Cei care s-au temut cel mai mult de privirile malefice au fost grecii, turcii, spaniolii și italienii, care au dat naștere mai multor legende și au apelat la mijloace preventive și curative, descântece de tot felul, dar mai ales obiecte protectoare. Potrivit renumitului profesor Alan Dundes, de la Universitatea din Berkeley, SUA, care se ocupa în mod deosebit de interpretarea folclorului, „credința în deochi ar avea origine indo-europeană și semitică, și nu ar fi existat în America, în Insulele Pacificului, în Asia, Africa Subsahariană ori Australia până la contactul acestor civilizații cu europenii. (...) La temelia credinței în deochi ar sta opoziția dintre umezeală sau apă, ca expresie a vieții, și uscăciunea asociată morții. Astfel, adevăratul rău pe care cel care deoache îl face victimei sale ar fi faptul că îl «seacă», îl usucă, lipsindu-l de fluidele necesare vieții”.

Cine are ochii răi?

615 18 2Se crede că foarte multe persoane se nasc cu „darul” deochiului, însă există oameni cu adevărat primejdioși, care pot face rău semenilor dintr-o singură privire. Primii pe listă ar fi cei invidioși, chiar dacă ei înșiși nu sunt conștienți de ceea ce fac, urmați de persoanele cu ochii verzi și albaștri, despre care se spune că au o putere fantastică. O altă categorie de persoane care deoache sunt femeile care nu au copii, care din invidie se uitau la micuții mamelor care-i alăptau, și aceștia se moleșeau pe loc. De asemenea, se spune că însuși Papa Pius al IX-lea, eroul celui mai lung pontificat din istorie (32 de ani), a fost considerat, la vremea sa, un jettatore, iar credincioșii primiți în audiență, deşi emoționați de întâlnirea cu locțiitorul lui Dumnezeu pe Pământ, nu uitau să facă, în același timp, la spate, cu mâna, gesturi de apărare împotriva deochiului.

Forme de apărare

615 18 3Pentru că e mai ușor să previi decât să vindeci, în cazul deochiului există o multitudine de metode de prevenire. Cel mai folosită pare să fie protecția verbală când se rostesc formule de genul „Să nu-i fie de deochi”, mai ales în cazul copiilor, despre care se spune că sunt cei mai vulnerabili la deochi. În părți ale lumii precum Orientul Mijlociu sau Balcani există obiceiul de a urâți intenționat micuții, cărora li se pune funingine sau praf pe față pentru a nu mai fi priviți cu admirație excesivă sau cu invidie. De asemenea, purtarea unor obiecte protectoare are rolul de a îndepărta răul. Tot în Orientul Mijlociu se folosește un talisman de forma unui ochi a cărui privire nemișcată se crede că ar contracara efectele nefaste ale unei persoane care deoache. De altfel, aceste amulete confecționate manual din sticlă albă și albastră sunt purtate atât de oameni, cât și de animale, agățate în mașini și desenate chiar și pe avioane. Și tot în Orientul Mijlociu a devenit foarte populară amuleta hamsa, mâna cu cinci degete a Fatimei, fiica profetului Mahomed. O amuletă asemănătoare, care reprezintă o mână deschisă având în palmă un ochi reprezentând mâna lui Miriam, sora profeților Moise și Aaron, este utilizată de evrei.

Potcoava norocoasă

615 18 4Ca protecție împotriva deochiului, italienii folosesc un mic pandativ în formă de corn confecționat din coral roșu, aur, argint sau sticlă, și foarte rar din material plastic numit cornicello. Potrivit istoricilor, o amuletă asemănătoare, cunoscută sub numele de fascina, a fost purtată încă din perioada romanilor antici, ca expresie a fertilității menite să învingă primejdia reprezentată de deochi. În cazul românilor, cel mai folosite sunt panglicile sau șnururile de culoare roșie, care semnifică, după interpretarea etnologilor, viața și sângele, dar și potcoava. Alte obiecte menite să apere de răul neînțeles provocat de deochi sunt mici oglinjoare care au rolul de a trimite înapoi maleficul, semințe sau pietre semiprețioase cu un desen concentric.

În cazuri grave, la persoanele deocheate apar vărsături, lipsa poftei de mâncare, scurgeri de sânge din nas și bube negre

Forța magică a deochiului se poate răsfrânge și asupra animalelor, plantelor, aluatului pentru pâine (care nu mai crește), laptelui (nu se mai poate alege untul) și chiar a săpunului

Tratamente puternice

Atunci când amuletele nu și-au făcut efectul, iar deochiul s-a instalat, se apelează la cele mai puternice tratamente care să vindece cât mai repede cu putință răul. Este vorba despre descântece foarte vechi, care implică cel mai adesea apa. În funcție de regiune, un rol important îl are uleiul de măsline care se toarnă în apă, tăciunii aprinși (sau chibriturile, folosite acum cel mai frecvent) care sunt stinși în apă. La fel de des folosite sunt și descântecele în care se folosește ceară picurată în apă, spargerea unui ou (Mexic), aprinderea unei flăcări cu al cărei fum este afumat cel suspect de a fi fost deocheat (India). În zona Iranului se folosesc seminţele unei plante numite peganum harmala, care, aruncate pe cărbuni aprinși, pocnesc și se sparg, apoi se afumă cei deocheați. După felul în care reacționează tămăduitorul, dar și victima se află dacă a fost cu adevărat la mijloc deochiul sau nu. Astfel, în România și în Grecia, faptul că descântătorul începe să caște e semn că deochiul e unul foarte grav. Dincolo de înțelegerea umană și chiar de superstiție, deochiul există și face parte din misterul fenomenelor paranormale greu de descifrat.

Add comment


Security code
Refresh