Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

583 22 1de Carmen Ciripoiu

La Schitul Cetăţuia, un loc de o frumuseţe nemaiîntâlnită, timpul nu se măsoară în ore, minute şi secunde, ci doar în rugăciuni. Poate de aceea ţinutului i se mai spune şi Sinaia Moldovei, şi nu întâmplător Regele Carol I a dorit ca aici, deasupra unui străvechi templu dacic, să fie ridicat Castelul Peleş.

Cărarea spre lăcaş e sfinţită de paşii bătrânilor

583 22 2Se spune că nu pelerinul alege Mănăstirea Cetăţuia, ci Sfântul Lăcaş îşi cheamă credincioşii. Aşa vorbesc bătrânii locului, care au nişte poveşti uluitoare, pe care le-ai asculta mai cuminte ca un copil, fără să respiri. Graţie lor, credinciosul află de ieromonahul Stelian, cel care a uscat urzici şi s-a hrănit toată viaţa doar cu pesmeţi. Şi care nu a pregetat niciodată să urce la Schitul Cetăţuia, chiar de mai multe ori pe zi, deşi drumul îl oboseşte chiar şi pe cel mai experimentat om al muntelui. Dar părintele Stelian părea că pluteşte. Şi asta pentru că repeta de 300.000 de ori pe zi, aşa cum spune Pravila, rugăciunea lui Iisus. O rugăciune pe care a spus-o mereu în gând, de-a lungul vieţii, până când a trecut la Dreapta Domnului. Ca el, spun bătrânii, au fost mulţi alţi slujitori ai lui Hristos care i-au călcat pe urme de-a lungul vremii, tocmai de aceea a rămas vorba că acea cărare până la schit a fost sfinţită de paşii monahilor. Mai mult decât atât, se crede că nimeni nu urcă la schit fără încuviinţarea Maicii Domnului. Dacă cineva are gânduri ascunse şi e necurat la suflet şi la trup, atunci e imposibil să nu aibă măcar o piedică. Şi nu puţini au fost cei care s-au împotmolit la jumătatea drumului şi au fost nevoiţi să se întoarcă. În schimb, alţii au fost parcă împinaţi de o forţă nevăzută să ajungă cât mai repede în inima Mănăstirii Cetăţuia.

Simbolistica Crucilor

E atât de anevoios drumul către Cetăţuia, că mulţi părinţi îl aseamănă cu Drumul Crucii, traseul tradiţional parcurs de Iisus ducându-şi crucea în spate de la sala de judecată a lui Pilat până la Muntele Golgota. Cele 14 cruci de pe Muntele Cetăţuii simbolizează cele 14 opriri pe care Mântuitorul le-a făcut până a ajuns la locul Răstignirii. Dar, odată ajunşi la mănăstire, efortul este pe deplin răsplătit prin liniştea desăvârşită pe care credinciosul o găseşte aici. Iar desluşirea istoriei acestui spaţiu îi sporeşte valoarea. Pe locul actualei mănăstiri, încă din secolul al V-lea î.Hr., s-a aflat o cetate dacică, fortificată, cu ziduri de piatră groase de doi metri, considerată cea mai veche cetate dacică cunoscută până acum. Numeroasele inscripţii din piatră întăresc legendele legate de acest uimitor spaţiu.

Peştera Moşului

Printre frumuseţile pe care cei care trec pragul Mănăstirii Cetăţuia le descoperă se numără şi locul unde se spune că a locuit însuşi zeul dacilor, Zamolxis, numită Peştera Moşului (după Zamolxis, care era supranumit Zeul Moş). Pe acest munte, legenda spune că trăiau pe vremea dacilor şi 33 de pustnici care puteau umbla pe nori. Mai mult, în interiorul peşterii se păstrează nişte inscripţii creştine, ca nişte mici basoreliefuri a căror vechime nu se cunoaşte, ca semn că întemeietorul creştinismului, Sfântul Andrei însuşi, a trecut pe la Cetăţuia. Un alt lucru impresionant pentru călătorul care pune piciorul la Cetăţuia este un basorelief cu totul ieşit din comun, cel al Cavalerului trac, cu o vechime de peste 3.000 de ani, care îl reprezintă pe zeul tânăr al dacilor, Hebron. O altă ipoteză afirmă că acest basorelief este al Sfântului Gheorghe.

Ioanichie Schimonahul, sfântul zăvorât

583 22 3Urmând marilor sfinţi zăvorâţi, care se zideau pe ei înşişi în chilii sau în peşteri, lăsând doar o mică deschizătură pentru primirea puţinei hrane sau a Sfintei Împărtăşanii, numiţi şi chilioţi (de la chilie), Sfântul Cuvios Ioanichie Schimonahul a ales să se nevoiască la Mănăstirea Cetăţuia în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Râvnind fericitei vieţi pustniceşti şi arzând pentru dragostea lui Hristos, Ioanichie a trăit în peştera sa 30 de ani, timp în care nu a văzut chip de om, doar ucenicul său îi aducea pâine şi apă şi, din când în când, Sfinte Taine, pe care le cobora până la gura peşterii, într-un coş legat cu sfoară. Cum s-a nevoit acolo Sfântul Ioanichie, doar Dumnezeu ştie. Cert este că şi-a prevestit dinainte sfârşitul, şi-a săpat singur mormântul în peştera în care a locuit, şi-a scrijelit numele pe pereţi („Ioanichie Schimonah, 1638”), apoi s-a culcat pe mor- mânt şi a trecut la Dreapta Domnului. Moaştele sale au fost descoperite abia în anul 1944 de egumentul de atunci al Mănăstirii Cetăţuia, Pimen Bărbieru, acoperite de o pânză fină ţesută de păianjeni şi mutate cu mare evlavie în biserica mănăstirii, unde se află şi astăzi. Sunt singurele moaşte întregi ale unui sfânt cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate până în zilele noastre.

Se spune că icoanei Maicii Domnului de la Cetăţuia nu trebuie decât să-i spui păsul pentru care ai venit, iar ea îţi va arăta drumul

Altarul doamnei Marghita

583 22 4În incinta mănăstirii se găsesc două biserici: cea veche şi cea nouă. Vechiul lăcaş, lung de 12 metri şi înalt de peste trei metri, se află într-o peşteră naturală şi este una dintre cele mai vechi aşezări sihaste din ţară, fapt confirmat de atestările documentare din secolul al XIII-lea. Biserica este constituită din două încăperi printr-un perete natural, iar într-una dintre acestea, care acum este pronaos, este scobit în peretele dinspre vest altarul catolic al doamnei Marghita, soţia lui Negru Vodă, despre care se crede că ar fi ctitorul lăcaşului. Între sărbătorile creştine Izvorul Tămăduirii şi Adormirea Maicii Domnului, dintr-unul dintre pereţii de piatră ai sfântului altar izvorăşte neîncetat un şuvoi de apă făcătoare de minuni. Se spune că icoanei Maicii Domnului de la Cetăţuia nu trebuie decât să-i spui păsul pentru care ai venit, iar ea îţi va arăta drumul. Aşa s-a întâmplat şi cu un bătrân care cu ani în urmă a venit la Fecioară în două beţe, abia târându-se, şi a plecat de acolo pe picioarele sale. Iar minunile Maicii nu vor înceta niciodată pentru cei care cred...

Add comment


Security code
Refresh