Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

584 22 1de Cătălina Tăgârţă

Când viața ia o turnură neașteptată, iar sănătatea face loc bolii și suferinței, în suflet se naște o avalanșă de întrebări dureroase: „De ce mie?”, „De ce acum?”, „De ce copilului meu?”, „Ce am făcut să merit asta?” etc. În ciuda numeroaselor eforturi ale oamenilor de a da cele mai potrivite răspunsuri, un lucru este cert: numai Dumnezeu cunoaște rațiunea și finalitatea lucrurilor și doar El poate aduce liniștea și vindecarea, chiar și atunci când totul pare a fi pierdut. Potrivit scrierilor sfinte, seara necazului este urmată întotdeauna de dimineața bucuriei.

„Copiii suferă pentru că sunt născuți în păcate”

În ultimele câteva decenii, oamenii au asistat la o creștere alarmantă a numărului de bolnavi, în special în rândul copiilor. Dacă în cazul adulților se poate spune că boala este consecința unor alegeri greșite, pentru copii, acest lucru nu este valabil. Și atunci apare întrebarea: de unde vine suferința și de ce? „Teologic vorbind, suferința și boala sunt urmări ale păcatului. De ce suferă copiii care nu au păcat? Pentru că sunt născuți în păcate, cum spune prorocul David, neînțelegându-se prin asta că faptul zămislirii și al nașterii este păcat, ci faptul că, atunci când se zămislesc copiii, cei doi părinți sunt într-o anumită stare păcătoasă. De exemplu, o fire egoistă este o stare păcătoasă, o fire altruistă este o stare bună, virtuoasă. Dacă noi zămislim copii într-o stare egoistă, pătimașă, dușmănoasă, evident că această moștenire se transmite copilului, care devine «beneficiarul» cauzelor ce generează, mai devreme sau mai târziu, o boală sau o suferință. Să nu mai vorbim despre altele, mai grele: beția, desfrâul, lăcomia, minciuna, hoția, înșelăciunea, judecata celuilalt, ținerea de minte a răului etc. Omul cu o anumită pace, liniște și bucurie ține departe boala. Omul aflat sub imperiul tristeții, al depresiei și regretelor favorizează boala, și nu orice fel de boală, ci unele chiar foarte serioase, virulente, uneori incurabile”, i-a declarat Constantin Coman, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, lui Gabriel Tudor, reprezentantul Asociației „Salvează o inimă”.

„Binele riscă să-L concureze pe Dumnezeu”

584 22 2În unele cazuri, boala poate fi considerată o binecuvântare. La fel ca suferința, aceasta se pare că îl ajută pe om să se smerească, să-și conștientizeze limitele, dependența de Dumnezeu, să iasă dintr-o existență și mentalitate autosuficientă, autonomă și să se deschidă în fața credinței. „Experiența ne spune că, în starea de suferință, omul este mai aproape de adevăr decât în starea de confort și de bine, pentru că, de obicei, binele riscă să-L concureze pe Dumnezeu. Omul se mulțumește cu starea de sănătate, cu bucuria împreună-petrecerii cu semenii lui, a unui pântece sănătos care-i permite să mănânce tot ce-i place, cu bucuria unei minți sănătoase care poate să «mestece» toate ideologiile și teoriile din această lume sau cu bucuria unui suflet care se poate îndulci cu tot felul de amăgiri, de iluzii… Toate acestea îl țin pe om departe de adevărul lucrurilor, de adevărul propriei existențe. Confruntarea cu suferința și cu boala îl trezește, iar când se confruntă cu limitele posibilităților sale fiziologice, când organismul nu mai face față singur provocărilor, omul își dă seama că este o existență limitată. Abia atunci începe să se gândească serios dacă are acces la o resursă nelimitată, care este cea dumnezeiască. Iată cum suferința ne aduce mai aproape de Dumnezeu și devine o binecuvântare”, susține părintele Constantin Coman.

„Am văzut și minuni”

Oamenii realizează că au nevoie de vindecare doar atunci când li se îmbolnăvește corpul. Însă puțini știu că este mult mai importantă vindecarea sufletului. Cine are percepția corectă asupra vieții poate vedea că acolo este nivelul adevărat al viețuirii. „Din experiența preoțească vă spun că mâna lui Dumnezeu intervine nu așa cum vrea omul, ci așa cum vrea Domnul și dă soluții unor situații critice din punct de vedere al suferinței care se dovedesc a fi superioare însănătoșirii pur și simplu. Am văzut și minuni! Un tânăr cu ocluzie intestinală a fost trimis acasă pentru că nu se mai putea face nimic. M-a rugat insistent să mijlocesc pentru a se putea duce să moară la mănăstire, la Cernica. A ajuns acolo, s-a dus seara la moaștele Sfântului Calinic, s-a rugat cât a putut, apoi s-a culcat, și dimineața s-a trezit sănătos. Se întâmpla acum 10-15 ani, azi e bine. O minune! Cred că se întâmplă foarte multe astfel de minuni, dar omul - sub dominația raționalismului - caută mai curând o explicație firească a însănătoșirii, decât să creadă că Dumnezeu face minuni. Mai mult decât atât, omul, când se face sănătos, uită că a fost bolnav! Nici nu bagă bine seama cum s-a făcut sănătos. Atât de mulțumit și de confortabil se simte în starea de sănătate, că nu se mai gândește că e posibil ca Bunul Dumnezeu să fi intervenit să-l însănătoșească, iar el să-I dea slavă și să-I mulțumească”, a mai declarat părintele.

„Dacă noi zămislim copii într-o stare egoistă, pătimașă, dușmănoasă, evident că această moștenire se transmite copilului, care devine «beneficiarul» cauzelor ce generează mai devreme sau mai târziu o boală sau o suferință“

„Am ajuns să trăim semiconştient, ca nişte necuvântătoare“

Uneori, în ciuda tuturor eforturilor medicilor și a rugăciunilor oamenilor, unii oameni pleacă din această lume. Potrivit preotului, logica momentului morții rămâne o taină la fel de mare ca și logica momentului nașterii cuiva. „Nu stă în puterea și nici în hotărârea omenească, ci stă în hotărârea lui Dumnezeu. Ca preoți, ne confruntăm și cu moartea tinerilor și cu cea a bătrânilor și suntem nevoiți de multe ori să vorbim la înmormântări, să dăm anumite mângâieri și explicații. Eu cred că și o zi de ar primi omul să trăiască, ar trebui să-I mulțumească lui Dumnezeu, pentru că este un dar. Însă omul este nemulțumit și când moare la 70, și la 80, și la 90, pentru că se sfârșesc lucrurile, dar nu se uită în urmă că a avut darul unei vieți de 70 de ani sau de 30, 40 ori 50 de ani, care înseamnă totuși ceva! Dacă ne-a dat Dumnezeu un an, știe El de ce. Dacă ne-a dat trei ani, știe El de ce, are rațiunea Lui. Marea problemă a omului contemporan este o foarte atenuată conștiință de sine. Nu știe cine este și ce este. Nu merge la adâncimile sensului existenței sale. Nu se întreabă cine respiră, cine merge, cine gândește în propriul organism. De unde vine, cine-l determină, cine îl definește, de ce este așa și nu altfel, de ce nu este altfel și este așa. Sub presiunea unor factori exteriori, dar nu fatali, am ajuns să trăim semiautomat, semiconștient, ca niște necuvântătoare, și din această stare rezultă foarte multe neputințe”, a mai spus părintele Constantin Coman.

Add comment


Security code
Refresh