de Simona Lazăr

Dacă e miez de ianuarie, oricum te-ai duce - înainte sau înapoi cu vreo câteva zile -, auzi peste tot vorbindu-se despre Eminescu. Despre geniul lui tutelar, despre aura lui din care, generos, împarte strălucire și creștetelor noastre. Se vor face, la ora teilor înfloriți, vara asta, 130 de ani de la trecerea lui între sfinții literaturii române, dar gerurile ce s-au lăsat peste țară fixează acum un alt reper: 169 de ani de la naștere. Și încă o cifră: 39 de ani a pășit pe pământ, doar cu o clipă stelară mai mult ca Iisus. Pe „firul” subțire al acestei vieți aninăm și noi câteva istorii puțin știute ori cândva știute și apoi uitate, cărora le vom da o „aromă de viață” cu câteva rețete din vremea sa, despre care știm că i-au fost cândva pe plac sau că se obișnuia a se servi prin locurile pe care acesta le frecventa.

Din copilărie

Am vrea să avem puterea să devenim „contemporanii” lui Eminescu. Să trăim alături de el, să respirăm același aer și, de ce nu, să stăm la aceeași masă. Vă propun un exercițiu de imaginație - să ne așezăm la masă cu el, dar nu la Bolta Rece, în Ieși, ci mai devreme, în anii copilăriei sale, anii aceia despre care știm atât de puțin și ne putem imagina atât de multe. Știm că acareturile căminarului Eminovici, de la Ipotești, aveau, pe lângă casa cu mai multe odăi, hambare, șoproane, livadă și pădurice de tei. Dar copilul Mihai Eminovici - poetul Eminescu de mai târziu - prefera să intre în casele sărăcăcioase ale prietenilor săi, copiii țăranilor din Ipotești, pentru un borș de lobodă verde, acrit cu aguridă, ori să mănânce brânză cu mămăligă la stâna de dincolo de vale, ori să cutreiere pădurile cu doi-trei covrigi în mână și cu un teanc de cărți. La Cernăuți, școlarul Eminescu stătuse la un moment dat în gazdă la unul Țirțec, care le dădea copiilor să mănânce porumb fiert în lapte, iar când adolescentul prindea câte-un măr, îl hăpăia grăbit și-nfometat. Ce mâncau românii în anii copilăriei lui Eminescu? Era la modă atunci o carte de bucate apărută la București în 1849 - deci cu un an înaintea nașterii lui. Cartea de bucate a Mariei Maurer are rețete practice și foarte precise-n detalii. Și mă gândesc că dacă nu i-ar fi fost atât de foame, merele copilăriei cernăuțene a lui Eminescu ar fi putut fi puse într-o... Învârtită cu mere crețești. Rețeta o preiau și eu din cartea Mariei Maurer (actualizând-o, doar, pentru o mai bună... pregăteală).

Învârtită cu mere

Ingrediente: 400 g făină, 1 ou, 250 ml apă, unt cât o nucă, 1 kg mere crețești.

Mod de preparare: se frământă un aluat din făină aleasă, bună, cu un ou, apă căldicică, unt. Frământați bine, bine, până face bășicuțe, apoi înveliţi-o cu un șervet și cu o blană (n.n. - scândură de lemn) încălzită și lăsaţi-o să șează o jumătate de ceas. Curățaţi merele crețești de coajă și taiaţi-le mărunțel. Așterneţi o față de pânză peste o masă mare, presaraţi-o cu făină și întindeţi coca cu mâinile peste dânsa, ca tulpanu de subțire; apoi întindeţi umplutura binișor pe deasupra; tăiaţi marginile cele groase. Apucaţi pânza, la un căpătâi; ridicaţi-l în sus, daţi drumul cochii, ca să se înfășoare, strângeţi-o în chipul melcului și puneţi-o într-o tingire bine unsă, pe jăratec. Puneţi-i un capac întins și deasupra jăratec și lasaţi-o să se coacă o jumătate de ceas. Daţi-o cu zahăr presărat la masă.

Din adolescență

Unirea celor două principate - Moldova și Muntenia - face mai ușoară trecerea peste Milcov, de-o parte și de alta. Dar Eminescu, ieșit din granițele Imperiului Austro-Ungar, părăsind Cernăuțiul după moartea lui Aron Pumnul, face pasul mare și, în peregrinările sale de adolescent, ajunge tocmai în Portul Giurgiu, printre hamali. Aici îl află Iorgu Caragiale și îl tocmește sufleur. Momentul este evocat de un oarecare domn Găvănescu, în volumul „Eminescu intim” al lui D. Teleor (apărut în 1904). Era prin 1866-1867. „Odată am plecat cu trupa acestuia ca să dăm reprezentații la Giurgiu. Aici, n-aveam sufleur. Ce te faci? Am plecat cu directorul, cu Iorgu Caragiale, prin port să vedem n-am găsi vreun tânăr cu știință de carte. Și în port, printre hamali, am găsit pe unul care știa să citească. Hamal? Hamal, însă nu căra grâu. Dar ce făcea? Sta cu răzătoarea de fier în mână și rădea banițele pline - după cum se obișnuiește la încărcarea de produse. Ca să fie toate egale (...) și m-am uitat la el. Îți era mai mare mila. În picioare avea numai niște pantaloni de dril albaștri, iar pe corp un sacou scurt de materie ordinară. Nici cămașă, nici ciorapi, nimic. (...) Acest hamal, care știa carte, nu era altul decât Eminescu. Acela care avea mai târziu să ne uimească prin geniul lui? Acela. Iorgu Caragiale l-a tocmit sufleur. Era băiat foarte deștept Eminescu, poate mai deștept decât trebuia. După ce am terminat seria de reprezentanții în Giurgiu am plecat la București unde Eminescu a fost angajat sufleur la Teatrul Național și a început a scrie poezii”. Rețeta pe care o alegem, din acea perioadă a vieții sale, nu-i departe de obiceiul de-a găti al hamalilor din portul Giurgiului. Și e dintr-o carte apărută cam pe atunci: „Bucătăria română” a lui Christ Ionnin (1865).

Crap prăjit

Ingrediente: 1 crap (cu tot cu icre sau lapți), 75 ml ulei, 3 linguri cu făină, sare, pătrunjel verde.

Mod de preparare: spintecaţi-l în două; scoateţi-i lapții și icrele; tăvăliţi-l în făină și puneţi-l să se prăjească. Pe la jumătate, adăugaţi și lapții sau icrele tot astfel tăvălite în făină. Serviţi-l cu pătrunjel tocat mărunt și prăjit.

Din tinerețe

Din epoca vieneză a tinereții lui Eminescu am selectat următorul moment. Erau anii 1869-1872. Abia de trecuse pragul adolescenței, când s-a aventurat în lumea aceea spumoasă ca un pahar cu... spritz. Din amintirile unui fost coleg al poetului, Teodor Stefanelli, spicuim câteva rânduri: „Cât timp am petrecut în societatea lui Eminescu în Viena, el adesea lua parte la petrecerile sociale ce le aranja societatea academică „România Jună”, al cărei membru era, cum lua parte și la petrecerile particulare... Se înțelege că aceste petreceri se făceau numai în birturi și restaurante... Eminescu nu bea mult, dar era în stare să rămână cu cunoscuții săi până dimineață, mai cu seamă dacă avea o cafea neagră bună... Abia dacă se strecurau cei mai mulți și rămâneau numai doi-trei, i se deslega și lui Eminescu limba și atuncea ne și cânta... Cântecile populare îl încântau și pe acestea le cânta el cu mare plăcere”, iar la versul - „și-nchinați câte-un pahar lui biet Barbu Lăutar”, parcă-l și vedem pe poet, cu ochii înlăcrimați. Ridica paharul și-l golea pe tot dintr-o dușcă. Apoi intra în spleenu-i fără margini, „stând apoi lung timp dus pe gânduri”. Bucatele nu trebuiau să fie multe, nici vinul din belșug, doar atâta cât să-i întreție starea de visare. Mai știm că-n vremea aceea, pe la sindrofiile studențești din „Vieana” se bea... Bishof (după numele pe care-l primește băutura în cartea lui Christ Ionnin, de unde preluăm și noi rețeta).

Bișof

Ingrediente: vin roșu, portocale amare, cuișoare, scorțișoară, zahăr.

Mod de preparare: această băutură se prepară cu un vin foarte bun, roșu, cu neramze (n.r. - soi de portocale amare), pe care le coaceţi puțin mai înainte de a le stoarce zeama, mult zahăr și puțină scorțișoară. Câțiva tabietlii înțeapă neramza cu 3 sau 4 cuișoare când o pune să se coacă.