Dacă încerci să lămureşti cu un psihiatru ce boală corespunde vorbei „nebunie“ ce umblă în popor, constaţi că medicina poate da cu greu o explicaţie, limitând comportamentul de „nebun” la o singură boală psihică. Asta chiar dacă multe s-au schimbat în bine în teritoriul psihiatriei, de la descoperirea unor medicamente eficiente până la o categorisire complexă a afecţiunilor psihicului. Astfel că dacă vrei să afli de la medicul psihiatru ce boală se suprapune cu etichetarea de nebunie nu vei afla. De altfel, denumirea bolilor de psihic a căutat să-i menajeze pe bolnavii aceştia necăjiţi. De aceea, s-a îndulcit până şi diagnosticul de maniaco-depresiv, găsindu-se o formulă ce stigmatizează mai puţin. Să nu se uite că, pe graniţa aceea dintre normal şi anormal în psihicul omului, adică în sfera tulburărilor comportamentale, un mare profesor occidental a zis: „Circa 12%-14% din populaţia pământului au tulburări de comportament. Dar ce trist ar fi fără aceştia!“ Un lucru este cert, că bolile psihice, mai grave sau mai blânde, trebuie diagnosticate din vreme şi e obligatoriu să se treacă la tratamente cu medicamente, asociate cu şedinţe de psihoterapie.
Tocmai din acest unghi, oamenii, rudele, prietenii, colegii care se află în anturajul unui individ care calcă pe drumul unei boli psihice trebuie să-l convingă pe omul cu depresie să meargă la psihiatru, să observe când acesta începe să nu mai fie interesat de niciunul dintre lucrurile ce altădată îl pasionau, să vadă când acest suferind de depresie se însingurează, nu se mai uită la televizor, nu mai citeşte, nu mai ascultă muzică, nu mai iese din camera sa, să remarce dacă acesta cade în tristeţe şi în pesimism, când se consideră vinovat de toate relele, când crede că e bolnav irecuperabil, când simte că a devenit o povară pentru cei din jur. Aşadar, acestea sunt momentele în care depresivul trebuie urgent dus la psihiatru.
Căci, de la această însingurare şi cădere în dezinteres până la momentul în care îi încolţeşte gândul de a se sinucide nu mai este decât un pas. De altfel, s-a constatat cu date concrete că, în depresie, se întâmplă şi modificări biologice în creier. Astfel, cercetările au arătat că la oamenii cu depresie se împuţinează unele secreţii, cum ar fi dopamina, noradrenalina în sinapsa neuronilor, adică în acel spaţiu dintre neuroni prin care se face transmiterea de informaţii. Iar medicamentele ce sunt prescrise în cazul depresiei aduc tocmai aceste substanţe în sinapsă. Se vehiculează mult şi cuvântul psihoză.
Cei care suferă de psihoză trec prin acea stare caracterizată de pierderea contactului cu realitatea, atunci când bolnavul are halucinaţii. În aceste vedenii, bolnavul percepe mai mult decât e de perceput şi are idei delirante, adică gândeşte mai mult decât e normal. În halucinaţie, suferinzii văd ce nu e de văzut şi aud ceva ce nu există. Cam două treimi dintre halucinaţii sunt auditive, adică bolnavii aud ordine scurte date de vocile existente în mintea lor, ascultă „porunci” precum „omoară-l pe ăsta!“ sau „aruncă-te pe geam!“.
Partea rea este că de cele mai multe ori, bolnavii cu halucinaţii execută aceste ordine fără comentarii. În timpul ideilor delirante, oamenii cred că sunt victimele unor atacuri electronice sau că li se ascultă telefoanele de spioni răspândiţi peste tot. De multe ori ideile delirante apar ca o consecinţă a halucinaţiei. Ideile delirante sunt de două feluri: unele îl defavorizează pe pacient, adică acesta crede că este urmărit, persecutat, că se ţes comploturi împotriva sa, dar există şi idei delirante, care, pasăminte, favorizează pacientul. Astfel că bolnavul în ideile lui delirante se crede posesorul unor talente excepţionale, se crede că este urmaşul unor domnitori sau al unor bancheri. Lumea psihozei este o lume alături de realitate, ireală, în care bolnavul plonjează fără să vrea. Psihoza poate apărea în diferite boli, în depresie, în schizofrenie, în tulburarea afectivă bipolară. Oricum, psihoza impune trecerea la un tratament şi cu medicamente, şi cu psihoterapie.