Unii respiră pe nas, alţii respiră pe gură. Care o fi oare răsuflarea cea corectă, cea sănătoasă? Ei bine, medicina dă un răspuns apăsat. Normal este să respiri pe nas. Pentru că nasul este un excelent aparat nebănuit de complex şi cu funcţii spectaculoase. Astfel, nasul este un teribil şi eficient schimbător de căldură.

Să ne gândim doar la faptul că acolo unde sunt geruri mari, să zicem în Siberia, afară sunt minus 35 de grade, iar în organism temperatura este de plus 36 de grade.  Ei bine, nasul pe lungimea lui de şase-şapte centimetri reuşeşte să încălzească aerul de la frigul groaznic de minus 35ºC la temperatura organismului de plus 36ºC. Astfel, în numai şapte centimetri, aerul se încălzeşte cu 70 de grade. Cum este posibilă o asemenea performanţă? Explicaţia este că, în construcţia nasului, există nişte veritabile pungi cu sânge, ce încălzesc decisiv aerul respirat de la ger până la temperatura călduţă a corpului.

   Dar nu este singura funcţie a nasului. El umezeşte şi aerul respirat, pentru a nu fi un şuvoi de aer uscat, ce strică şi umidificarea mucoasei nazale şi a aparatului respirator superior. În plus, nasul realizează şi o filtrare a aerului, împiedicând particulele străine din atmosferă să pătrundă pe drumul spre plămâni. Ei bine, ce se întâmplă cu cei care din diverse motive sunt obligaţi să respire pe gură? În primul rând, când respirăm pe gură introducem în aparatul respirator aer rece, ce nu a fost încălzit de mucoasa cu depozite de sânge din nas. De asemenea, aerul ce se introduce pe gură şi nu pe nas nu este umidificat şi nu este filtrat. De la această respiraţie pe gură pot rezulta o serie întreagă de neplăceri. Cei care respiră pe gură fac des laringite, faringite, adică inflamaţii ale arborelui respirator superior. Respiratul pe gură conduce la sforăitul greu de suportat de partener. Mai apare şi o altă neplăcere, apneea, adică acea întrerupere a respiraţiei în somn. Pauzele în respiraţie în timpul somnului fac să nu se oxigeneze corespunzător creierul şi somnul să fie fragmentat.

   Astfel că a doua zi, cei cu întreruperi de respiraţie noaptea, dar şi sforăitorii sunt somnolenţi şi nu numai că picotesc, dar dau şi un randament slab la slujbă. Respiraţia pe gură duce şi la o rea ventilare a sinusurilor nazale. Astfel că în sinusuri apar secreţii şi implicit acele deranjante rinosinuzite. Unul dintre principalele motive ale trecerii respiraţiei pe gură şi nu pe nas este acea frecventă deviaţie de sept. Deviaţia de sept este o abatere a peretelui ce desparte nările de la linia mijlocului nasului. Acest perete despărţitor are creste, încovoieri şi deviaţii. Astfel că o deviaţie de sept, deci un perete dintre nări strâmb, se constituie ca un obstacol în buna respiraţie pe nas, de unde şi refugierea în respiraţia pe gură. Dar omul respiră prost pe nas nu numai din pricina obstacolului constituit din deviaţia de sept, ci şi pentru că că se hipertrofiază (adică se măreşte) mucoasa nazală.

   Mucoasa nazală se inflamează din repetatele sinuzite. O dată cu inflamaţia mucoasei nazale se congestionează şi numeroasele terminaţii nervoase din peretele septului, dând dureri de cap. Au de suferit şi urechile, căci se face o proastă aerisire a urechii medii, fiindcă nu pătrunde suficient aer în spatele nasului, deci se ventilează necorespunzător urechea medie. Secreţiile rămân în spatele timpanului şi apar otitele seroase. Se deteriorează auzul şi episoadele de otite sunt tot mai dese. Oamenilor le curge mucus din prea multe rinite, se scurge în gât, ei scuipă, suflă nasul şi li se micşorează şi capacitatea mirosului. Una dintre măsurile ce trebuie întreprinse este corectarea deviaţiei de sept prin operaţie. Septul este compus şi din oase, şi din cartilaje. Oasele cresc mai puţin, cartilajele la unii mai mult şi atunci acest perete se înconvoaie şi se strâmbă.

    Ei bine, operaţia de sept înseamnă tocmai rearanjarea oaselor şi cartilajelor, astfel ca peretele despărţitor dintre nări, adică septul, să aibă o poziţie corectă pe axul nasului. Operaţia se face de regulă clasic, nu cu laser, dar fiind vorba despre anestezie perfecţionată, omul nu resimte dureri, iar după două zile pleacă din spital. Respiraţia revine pe nas şi pacientul parcă ar trage în piept tot aerul pământului, ce nu mai este blocat de nasul strâmb.