Cam aşa ceva, ciudat, se întâmplă în urechea unora. Nervul auditiv se atrofiază, scade auzul spre surditate, însă, în mod paradoxal, în ureche se aud sunete ce în realitate nu există. Astfel, prin surditatea aceasta, oamenii nu aud zgomotele ce există, dar aud sunete ce... nu există. Bătăi de ciocan imaginare, bolboroseala unei oale ce fierbe şi tot felul de percepţii auditive nereale. Urechea este un mecanism superb. În urechea internă, sunetele din exterior, venite ca nişte unde mecanice, sunt transformate în impulsuri nervoase şi trimise spre creier, fiindcă de fapt noi auzim cu creierul, şi nu cu urechea.
  Ca o analogie, se ştie că vedem cu creierul, şi nu cu ochii. Dar în urechea internă se mai întâmplă ceva spectaculos. În labirint se află un lichid în care plutesc nişte cristale numite otoliţi. În acelaşi timp cu mişcarea corpului, aceste mici pietricele ating coama labirintului şi în felul acesta omul îşi păstrează echilibrul. Senzaţia de echilibru şi chiar schimbarea poziţiei corpului pentru a nu cădea sunt comandate de acel lichid miraculos, cu cristale plutitoare foarte mici, şi de labirintul din urechea internă în care se află. Dar să vedem mai bine ce necazuri pot apărea în domeniul nasului şi urechii. Puţini ştiu că nasul produce în 24 de ore o cantitate mare de secreţie, circa doi-patru litri. Această cantitate mare de secreţie fabricată de nas este înghiţită fără ca noi să simţim. Urechea externă este cea până la timpan. Urechea medie se află dincolo de timpan şi funcţionează bine dacă se mişcă în mod corect cele trei oscioare: scăriţa, ciocanul şi nicovala. Această mişcare, componentă de bază a auzului, pe care trebuie să o execute permanent ansamblul scăriţă-ciocan-nicovală, se face numai dacă în urechea medie se află aer. Orice împuţinare de aer în urechea medie provoacă o vibraţie proastă a timpanului şi o mişcare incorectă şi limitată a celor trei oscioare. Deci asta se traduce printr-un auz din ce în ce mai rău.
  Legătura nasului cu urechea se face printr-un canal fin numit trompa lui Eustachio. Prin această cale se asigură circulaţia aerului din nas în urechea medie. trompa lui Eustachio are un diametru de doi-trei milimetri, cam cât o mină de pix. Orice inflamaţie a ţesuturilor sau a mucoasei din Trompa lui Eustachio împiedică buna aerisire a urechii şi nu se mai pot evacua nici secreţiile normale din ureche. Aceasta este până la urmă starea în otite. Otita este inflamaţia mucoasei din trompa lui Eustachio. La asta se adaugă şi blocarea acestui canal cu secreţii din sinus. Sau când polipii din nas sunt atât de mari, încât acoperă comunicarea între nas şi urechi, deci proasta aerisire a urechii.
Un alt lucru rău este şi apariţia de lichid în ureche, care este produs de rinosinuzită, deviaţiile de sept şi polipii prea mari. Dacă acestor oameni li se dau medicamente sau li se suflă aer în trompa lui Eustachio, rezultatele sunt slabe. Oricum, lichidul  (secreţiile din ureche, din spatele timpanului) trebuie îndepărtat. Atunci când din otitele acestea complicate se cere evacuat bagajul de secreţii, adesea infectate, din spatele timpanului, se apelează la o metodă de intervenţie a ORL-istului, care face o mică tăietură, o mică incizie cu bisturiul fin sau cu laserul pe timpan. Mulţi se sperie că, aoleu, li se perforează timpanul copiilor. Dar această mică perforaţie este executată de ORL-işti într-o zonă a timpanului unde acesta se reface, se regenerează în cel mult
14 zile. În timpul în care există o legătură prin timpanul perforat de ORL-ist în urechea internă se pot introduce medicamente pentru stoparea infecţiei şi rezolvarea otitei. Peste zece zile, timpanul găurit cu fineţe în locul ştiut de medicină se reface şi nu există nicio scădere de auz. Dacă nu se face această perforaţie dirijată de ORL-ist, secreţiile infectate, strânse în spatele timpanului, sparg timpanul în zone largi, ce devin zdrenţuite şi în pericol de a nu se mai reface.