Pe măsură ce se apropie 2012, considerat de unii sfârşitul lumii, bazat pe finalul nu ştiu cărui calendar, Hollywoodul o să ne trateze cu tot felul de pelicule înspăimântătoare. Iar clarvăzătorii locali ne vor bombarda cu predicţii de cutremure devastatoare. Uneori însă sunt de-a dreptul ridicole precum cel despre care vă voi vorbi în acest articol. „Numere fatale”. L-am văzut cam cu o săptămână înaintea bucureştenilor, la Budapesta. Publicul a venit destul de numeros într-un mall, pe la ora prânzului. A plecat la fel de dezumflat ca şi noi. Prin urmare, cinefilii măsoară similar lucrurile. Filmul începe promiţător. O clasă de elevi din 1959 se pregăteşte să îngroape o capsulă, în care să adune desene despre cum va fi peste 50 de ani. Incitant şi tentant pentru oricine. Fiecare se poate crede un mic Jules Verne. Ba chiar îţi pare rău că nu exista aşa ceva şi pe vremea ta. Doar că la comunişti ar mai fi fost ceva oprelişti. Printre copii se numără şi o fetiţă care scrie, ca în transă, numere, cifre cu nemiluita. În 2009 se deschide recipientul şi elevii actuali primesc câte o hârtie. Băieţelul cu probleme de auz, fără mamă şi cu un tată depresiv nimereşte numerele. Tatăl, interpretat de Nicolas Cage, care pare atins de o boală iremediabilă, nu dă atenţie poveştii. Apoi, descifrează date la care s-au întâmplat diverse nenorociri, cu mulţi morţi. Fireşte 11 septembrie 2001, dar nicio referire la avionul eşuat pe coastele Braziliei, poate unde era un zbor al Air France... Puştiul e ales să semene cu cel din „ET”, extraterestrul lui Spielberg, dar e departe de a crea misterul de acolo. În plus, mai durează şi peste două ore. Din păcate, nu te ţine cu sufletul la gură, ci te plictiseşte. De moarte.
Regia: Alex Proyas
Cu: Nicoles Cage, Rose Byrne, Chandler Canterbury, Ben Mendelsohn.