Nu există pădure fără uscături și festivaluri fără umbre. Nu a făcut excepție nici lăudatul FNT (Festivalul Național de Teatru), o frumoasă Sărbătoare de zece zile, dar și cu câțiva nori neașteptați.

…Nu-i vorba neapărat despre selecție, mereu lung prilej de vorbe și de ipoteze, chiar dacă au suficient temei reproșurile auzite, cum că puteau face parte din Gala teatrului românesc și alte trupe. Mai exact, teatre din Oradea (cu „A XII-a noapte” de Shakespeare; regia Alexandru Mâzgăreanu), Brașov („Cu inima în pungă” de John Cariani; regia: Adrian Inclenzan), Galați („Trei nopți cu Madox” de Matei Vișniec; regia: Radu Dinulescu), Brăila („Leonce și Lena” de Georg Buchner; regia: Vlad Cristache), Giurgiu („Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”; regia: Vlad Stănescu), ba și din Chișinău („Hronicul găinarilor”, dramatizarea și regia lui Petru Hadârcă, la Teatrul Național Mihai Eminescu; „Oscar și Tanti roz” de Eric Emmanuel Schmitt, în regia lui Petru Vutcărău, la Teatrul „Eugen Ionesco”).

…M-a deranjat, alături de alți spectatori, faptul că două dintre spectacolele aduse la București, la Festivalul Național, ne-au întâmpinat cu… portretele lui Ceaușescu!?! Mai întâi, „Amalia respiră adânc” de Alina Nelega, în regia lui Tudor Lucanu, producție a Naționalului Lucian Blaga din Cluj-Napoca. Monodrama cu pioniera care va traversa lunga dramă a perioadei ceaușiste și ajunge în zilele noastre, a libertății prost înțelese. Logic, în final, așteptam în locul portretului „Tovarășului” pe al unuia dintre „ceaușiștii” falsei democrații de azi…

…Tot cu portretul Tiranului ne-a întâmpinat și „Castingul Dracului”, ultimul kitsch al valorosului regizor Radu Afrim la Teatrul Național din Târgu-Mureș, Compania Tompa Miklos. Portretul lui Ceaușescu este imediat dat jos de un puști, satisfăcut că apare chipul său în locul fostului dictator. O peltea greu înțeleasă (și datorită faptului că traducerea din limba maghiară nu s-a prea văzut din cauza luminii de pe scena cu spectatori, în mijlocul cărora s-a desfășurat „povestea inventată și regizată de Radu Afrim”). Într-un oarecare sat Cârcel există un anume Miklos Levente Ordog (Drac, în traducere), născut în aceeași zi cu „împușcatul”, ceea ce nu l-a împiedicat să ajungă un nabab al zilelor noastre. Care vrea să serbeze ziua micuțului Ricsi, cu un spectacol ce n-a văzut Cârcelul. Și, într-un ghiveci lung de două ore și zece minute, pe alocuri obositor, se testează tot felul de interpreți, într-un casting destul de grosier, apărând și un om cu cap de șobolan, și un imitator al lui Michael Jackson, și un cowboy, dar ce n-a apărut în acest hibrid care numai parodie n-a fost... Dincolo de dezamăgirea unui Afrim eclectic, a unui așa-zis spectacol-panaramă (vorba unui critic!), o întrebare: de ce nici această producție începută cu portretul lui Ceaușescu nu s-a încheiat cu altul al unuia dintre cei care i-au luat locul?! Că sunt destui… Dramaturgii și regizorii noștri actuali nu s-au săturat de umbrele „trecutului”?!