...Un spectacol rar, dintre acelea care te fac să râzi amar, te pun pe gânduri și te încântă artistic. L-a oferit Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău în Festivalul Teatrelor Dunărene, abia încheiat la Giurgiu. Piesa de la care a plecat remarcabilul regizor Petru Hadârcă (totodată și directorul cu atâtea idei al teatrului basarabean) este „În largul mării” de reputatul dramaturg polonez Slawomir Mrozek. Un text scris în 1963, însă actual, semn că omul este mereu pus în situații-limită, luptând să supraviețuiască.
...O plută în derivă, undeva, pe mare, cu trei oameni - Grasul, Slabul și Mijlociul - ajunși să constate cu amărăciune că nu mai au ce mânca! Toți trei îmbrăcați la frac, cu jobene, dansând impecabil pe ritmurile melodiei (cândva moderne) „La Cucaracha”. Moderni cei trei, însă instinctele animalice l-au urmat întotdeauna pe Homo sapiens pe treptele devenirii (sau decăderii!). Astfel, naufragiații decid ca unul dintre ei să fie sacrificat și, ca atare, mâncat de ceilalți doi. Pe Pluta părăsită („Pluta meduzei”, ar fi zis Marin Sorescu!), sub bannerul mare, roșu, cu „Vrem mâncare”, se decide să se țină alegeri democratice pentru desemnarea celui care urmează să-i facă pe ceilalți doi sătui, dar... canibali. Numai că nu există alegeri fără campanie electorală, prilej de satirizare amăruie a mersului istoriei. Fie și în mijlocul mării, unde cei trei se află în veritabil impas, din moment ce ei se află la limita supraviețuirii. Frizând absurdul, din fundul plutei apare un Poștaș, cu labe mari de scufundător, tip încumetat să ajungă în largul mării pentru a-i da o telegramă Slabului, cel ales de destin să fie sacrificat. Cum disperatul personaj trage cât poate de timp, amânând execuția, mai apare și un Lacheu, dacă nu chiar un Turnător care nu scapă pe nimeni din vedere nici în stare de naufragiu! Slabul va crea fel de fel de momente hazlii, încercând să nu devină carne de mâncat, iar, în final, se va cocoța pe catarg și va ține un speech pe care l-am auzit, parcă, ieri și mâine, la televizor. Gargara pe seama adevărului, a democrației se încheie, în acordurile unei melodii cântate tulburător de Enrico Caruso, cu o interogație gravă: „Unde există libertatea adevărată?... Acolo unde nu există libertatea obișnuită!”...
...Cu acest text, regizorul Petru Hadârcă a realizat un spectacol de o teatralitate încântătoare, de la micile detalii de decor, de clarobscur, de ritm, valorificând pofta nebună de joc a celor patru actori. Nimic manifest, totul tratat gradat, între ironie și umor negru, între metaforă și metafizică actuală. Pentru că, în fond, mesajul spectacolului este foarte clar: există libertatea de a ne mânca între noi pentru a supraviețui! Un mare succes teatral datorat și jocului admirabil al celor patru interpreți, cu o formidabilă forță scenică, veritabil vulcan ludic pe alocuri: Emil Gaju (Grasul), Anatol Durbală (Slabul), Petru Dristor (Mijlociul) și Valentin Zorilă (Poștașul, Lacheul). Cu toți, într-o superbă limbă românească!
