…Efervescența teatrului independent în România reprezintă un fenomen lăudabil, dar și trist. Este un strigăt de disperare și, în același timp, un jurământ de credință al tinerilor actori față de profesia aleasă. Cum puzderia de facultăți de teatru (mai ales particulare) scot anual cohorte de șomeri cu diplomă, iar o lege care să reglementeze raportul cerere-ofertă în teatrele profesioniste nu există, au apărut nenumărate teatre independente. Unele au reușit să-și găsească sponsori, relații, și supraviețuiesc. Altele se chinuie, cu o remarcabilă tenacitate a tinerilor actori.

…Sâmbăta trecută am vizionat, la Teatrul Godot Café, Sala Sub Scenă, un spectacol realizat de un experimentat regizor (Mihai Lungeanu), de la Teatrul independent bucureștean „Portabil”. După un excelent text („Cine ești tu?!”), de scriitorul român de origine maghiară Gyorgy Mehes, într-o admirabilă traducere, gata pentru scenă, oferită de eminentul om de teatru Zeno Fodor, fost secretar literar de elită, ex-director al Naționalului din Târgu Mureș. A treia reprezentație a spectacolui. Prima surpriză neplăcută: duduia de la intrare nu știa că, la ora 19:00, există și un spectacol al Teatrului independent „Portabil”. Logic, nu m-a mai mirat că spectacolul s-a jucat cu 7 (șapte) oameni în mica și nu prea îngrijita sală de la subsol.

…Spre lauda lor, cei doi interpreți, tinerii actori Rareș Zimbran (Actorul) și Oana Burcescu (Actrița) au jucat minunat, ca o revoltă față de dezinteresul în care ei cred până la sacrificiu în triumful Teatrului în vremuri vide de cultură. Jocul lor debordant mi-a amintit de mărturisirea făcută, cândva, de valorosul actor Valentin Teodosiu care, într-un turneu în Suedia, s-au pomenit doar cu 1 (un) spectator în sală! Au decis să joace pentru unicul om prezent în Templul Thaliei și, spunea marele actor, „a ieșit unul dintre cele mai bune spectacole”!...

…Așa și cu reprezentația Teatrului independent „Portabil”. Într-un spectacol (poate prea lung - 1 oră şi 35 de minute), în care s-a pornit puțin „jos”, povestea a doi apreciați actori care s-au iubit cândva și repetă, acum, o piesă care redă, într-un fel, un Love story identic cu al lor, a avut nerv (mâna regizorului de substanță s-a simțit imediat!), sensibilitate și… performanță actoricească! Nu mă joc cu vorbele, dar în acel spațiu ca și gol, Oana Burcescu și Rareș Zimbran au oferit, într-un evantai de trăiri, și furie și melancolie, și dezamăgire și speranță, și ironie și parodie, jucând cu nebănuită maturitate scenică atât personalitatea, cât și slăbiciunile Actorilor, nu doar din textul repetat, ci și din viața lor, „mai interesantă decât piesa”, cum sună o replică. Au avut și câteva scene absolut remarcabile (bătaia dintre ei; țipetele ca formă de eliberare, prin gesturi trăite), argumentând din plin una dintre superbele replici ale unui excelent text, scris, tradus, montat și jucat: „Actoria nu este o bălăceală în fericire!”. Mai ales când este vorba despre teatrele independente din România zilelor noastre…