…Din trilogia lui Euripide (Pentheu, Semele, Bacantele) s-a păstrat ultima tragedie (scrisă în 405, înainte de Hristos). Ea, „Bacantele”, a fost dedicată nașterii cultului lui Dionysos (Bachus la romani), Zeul care patrona Dionisyacele, festivalurile-concursuri de teatru, organizate primăvara și toamna, 13 fiind câștigate de poetul tragic Eschil. Sărbătoarea în cinstea lui Dionysos venera luptătorii Cetății, văduvele de război și orfanii cărora li se asigura o pensie de stat! În cortegiul lui Dionysos erau bărbați, costumați în țapi, și femei acoperite de iederă, cu simboluri falice la mâini (bacante). Euripide a ales ritualurile închinate lui Dionysos, care, sub mirajul alcoolului, deveneau orgii, de extaz erotic și religios. Câștigătorii Dionysiacelor căpătau ca premiu un burduf cu vin pentru comedie și un țap pentru tragedie. El, Zeul vinului, al pomiculturii, vegetației, al fertilității și extazului fusese omorât, când se afla în pântecele mamei, muritoarea Semele, de Hera, geloasă pe iubirea soțului său Zeus, amor din care se năștea un copil pe care nu-l voia. Numai că Mai-marele Olimpului a scos copilul și l-a ascuns în coapsa sa spre a se naște a doua oară. Un Mit, în care Dionysos, alungat de frații săi, fiii lui Zeus, se decide, sfătuit de Zeus, să înfrățească oamenii și pe aceștia cu natura și animalele.

…Acest univers antic divers, plin de contast și de tensiune a stimulat pleiade de scriitori și de regizori…

…Ultimul director de scenă care s-a apropiat de Dionysos a fost italianul Daniele Salvo, autorul unui încântător spectacol la Teatrul de Stat Constanța (director: Dana Dumitrescu), făcut special pentru Festivalul de teatru antic, reluat, vara aceasta, sub titulatura „Miturile Cetății”. Pentru regizorul italian, „Bacantele” sunt o fereastră spre irațional, iar prin corpurile și vocile lor, Dionysos acționează, transformându-le în instrument al delirului, senzualității, al morții și ambiguității demonice, între automatismul mental și bucuria de a trăi. În excelentul său demers scenic, dincolo de decorul splendid al conaționalului Michele Ciaccioferacu și muzica lui Marco Podda, uneori, ca într-un spectacol de teatru în teatru, regizorul italian a beneficiat și de un superb personaj colectiv de 13 femei, Bacantele, în alb, cu coarne-șerpi. Și, în mod special, de un actor fabulos, Marius Bodochi, zămislit, parcă, de zei pentru întâlnirea cu Miturile Olimpului. L-am aplaudat pe Marius Bodochi și în „Bacantele” de la Naționalul bucureștean (regizor: Mihai Măniuțiu), în 1977, dar ultima lui creație scenică este uluitoare. Din tragismul spectacolului bucureștean, Marius Bodochi a venit în briza mării un Dionysos mai complex, mai uman, când aspru, șăgalnic, când lucid, chiar cinic, ludicul lui înnobilând scena, spectatorii în extaz și colegii din spectacol (Dana Trifan Enache, Andu Axente, Alexandru Mereuță, Iulian Enache, Dorin C. Zachei, Marian Adochiței, Ionuț Alexandru). „Dionysos”, un spectacol de excepție, ce trebuie adus și în Capitală!