…Unul dintre cele mai apreciate Festivaluri de teatru din lume - „Shakespeare” - este opera unui actor român. Era 1994 când, la Craiova, Emil Boroghină lansa, la Teatrul Național „Marin Sorescu”, Festivalul Shakespeare. Până în 2006 s-a ținut din trei în trei ani. Apoi, o dată la doi ani, trupe vestite din lumea-ntreagă au încântat cu bijuterii ale Marelui Will în Bănie, dar și la București, Târgu-Jiu, Râmnicu-Vâlcea și Drobeta Turnu-Severin. Anul acesta va fi Ediția a X-a a Marelui Festival, dar „Domnul Shakespeare”, cum îi spun cu atâta prețuire Maestrului Emil Boroghină, totodată și Societar de Onoare la Naționalul craiovean, a început Noul An cu un tulburător spectacol de teatru-poezie. Recitalul de neuitare „Sunt suflet în sufletul neamului meu” (regia Alina Hiristea) continua, în nobila suită lirică dedicată Centenarului Marii Uniri, tot pe scena de la „Nottara”, „Treptele Unirii”, alt recital de tulburătoare arheologie literară printre comorile Poeților români adunate de cel bolnav de Shakespeare în două scenarii de versuri nemuritoare, devenite minunate spectacole realizate de Teatrul Nottara și de Teatrul Național „Marin Sorescu”.

…Patima „Domnului Shakespeare” pentru un teatru de poezie e mai veche, înnobilând scene din lumea-ntreagă, din America în China, din Australia în toată Europa, cu recitaluri lirice de mare profunzime. De la „Recitindu-l pe Shakespeare” și „Recitându-l pe Eminescu” la „Tristele și Ponticele” lui Ovidiu, de la „Eugen Ionesco-Beranger” la acel inedit spectacol de muzică și poezie „Voievozii neamului, ctitori și martiri”. Superbe creații lirice ale ctitorului unei vestite Gale dramatice - Festivalul Shakespeare!

… În ambele spectacole dedicate Centenarului Marii Uniri, Emil Boroghină reabilitează, cu credință și atâta sensibilitate, cu lacrimă tăiată-n zori de adevăr, patriotismul autentic și respectul pentru creatorii de Istorie adevărată, adesea ignorată, divinizarea Limbii Române. De altfel, ultimul recital, „Sunt suflet în sufletul neamului meu”, înseamnă o adevărată Rugăciune în fața Limbii Române, Literaturii noastre, cu atâtea valori uitate nedrept, cu atâta patos în iubirea de Țară, pornind de la Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai Deleanu la Vasile Alecsandri, Hasdeu, Macedonski, Vlahuță și Coșbuc, Goga, Arghezi, Bacovia, Mateevici, Gellu Naum, Grigore Vieru, Ana Blandiana, Daniela Crăsnaru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu și mulți, mulți alții, fără a uita o clipă de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu. Am plecat din sală, după recital, lăcrimând de fericire, de bogăție sufletească și de mândria unui atât de valoros Tezaur Românesc, sub cuvintele divine ale lui Alecu Russo („Patria este moșia de la care ne tragem numele nostru și dreptul de om”), Mihai Eminescu („Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”), Lucian Blaga („Limba este întâiul mare poem al unui popor”) și Nichita Stănescu: „O patrie fără nume nu este o patrie. Limba română este patria mea”.