...Pe final de an, pe scenele bucureștene a mai apărut o „Năpastă”. Ultima piesă a marelui Caragiale, întâia ne-comedie, drama Năpasta, cu premiera absolută la 3 februarie 1890, pe întâia scenă a țării, Teatrul Național din București, cu o distribuție de legende (astăzi!) care-i cuprindea printre alții pe Nottara și Aristizza Romanescu. Piesa aceasta, lăudată de Nicolae Iorga pentru „exactitatea psihicului țărănesc”, descoperit de Nenea Iancu, întâmplător, într-o plimbare pe meleaguri argeșene, avea să apară pe prima scenă a României, și în 1959, spectacol pe care copilandrul de mine, pe atunci la 14 ani, l-a asimilat cu nemuritorul Emil Botta. Spectacol de zile mari și la Teatrul Giulești, în 1974, realizat de regizorul de excepție Alexa Visarion, cu Dorina Lazăr și Cornel Dumitraș. Acum 6 ani, la TNB, o montare a dramei caragialiene de atipicul Radu Afrim, care a mutat satul argeșean într-o casă de modă din București, încât nu m-am putut abține să scriu „Grea năpastă să montezi Năpasta!”...
...Acum, ultima „Năpasta”, luna trecută, la Teatrul bucureștean Excelsior (director Adrian Găzdaru), montată de tinerii și cutezătorii soți Andreea și Andrei Grosu. Un spectacol de 50 de minute, în care povestea, drama, s-a simplificat la înțelesurile primare, dar nu despre desenul regizoral intenționez să scriu acum. Poate, altădată... Decorul, unul minimal, simplu și el, un perete, patru scaune și o masă. Pe masă, într-o pungă de hârtie, un pistol, pe care îl adusese din pușcărie nebunul Ion (jucat de Alex Popa), care armă, conform axiomei lui Cehov („Dacă în actul I se află o pușcă pe perete, ea va trage în final!”), ne-a anunțat deznodământul, văzând pistolul pe foaia-program a spectacolului, Nebunul descărcând arma în bărbia sa!
...Mai erau ca recuzită două microfoane, firești după deschiderea zgomotoasă, cu o cavalcadă de decibeli. Două microfoane pentru a simplifica, parcă, dacă nu dezumaniza, narațiunea, într-o logică elementară bine stăpânită de regizori. Microfon pe care de pe acum experimentata Mihaela Trofimov (de la spectacol la spectacol mai bună!), Anca în piesă, îl va folosi cu mult succes, râzând cinic și plângând nu la microfon, ci lângă el. Din păcate, mai tânărul actor Bogdan Nechifor (interpretul lui Dragomir) putea avea și cinci microfoane la dispoziție că nu îi erau suficiente pentru a înțelege spectatorii ce voia să spună. Degeaba o adiere de sensibilitate, dacă dicția precară și vizibile defecțiuni de vorbire au făcut microfonul să plângă, în neputința lui de a comunica trama și momentele-cheie ale piesei. Din păcate, nu este primul caz în care dicția trădează actori, mai noi și, incredibil, mai vechi. Semn că lipsa cursurilor de dicție, a perfecționării ei în majoritatea facultăților de teatru actuale (mai ales cele particulare!) se răzbună din plin, pe dimensiunea nu atât a unor actori, cât a unor spectacole... În anul care vine, îmi propun să acord note la dicție actorilor. Nu știu dacă va fi interesant, dar, alarmant, sigur va fi!
