…2018 se încheia cu un megaspectacol la Naționalul bucureștean, dramatizarea lui Radu Afrim a romanului de top în literatura română, „Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu. Regizorul și-a montat scenariul, cu inegalabila sa plasticitate, dar și cu teribilismul de a schimba logica scriitorului, oricare ar fi. Ca atare, un spectacol cu „ecou”, încheiat cu… venirea migranților, prin complicitatea filmului! Anul acesta se termină, la TNB, cu alt spectacol, „Trei surori”, ce nu trebuia să aibă pe afiș numele inconfundabilului regizor și nici măcar al ilustrului autor, Anton Pavlovici Cehov, patriarh al Dramaturgiei universale.

…Acum, n-au mai venit „migranții”, ci… extratereștrii! Frumoasa idee de universalitate a căzut rapid, însă, în joc de copil, Ciprian Necula jucându-l cu talent aparte pe Bobi k68. Și de această dată Radu Afrim a șocat, fără ezitări, anunțând publicul pe coperta Caietului-program să se aștepte la „Trei surori”, ca „un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”! Mare forță de creație a unui regizor de geniu, care, prin tehnica ultramodernă, prin film, video design și sound design, în scenografia încântătoare a Irimei Moscu, a oferit imagini, scene, metafore nebănuite, sublime… Un megaspectacol din care a lipsit însă Cehov, inegalabila atmosferă cehoviană, Natalia Călin (în rolul Olgăi) și Emilian Oprea (Verșinin) reprezentând excepția.

…În teribilismul său fascinant de multe ori, în furtuna de imagini uluitoare, „marca Afrim”, a lipsit ceea ce se numește „Măsură pentru măsură”, citându-l pe Shakespeare. Altfel, după momente de virtuozitate scenică, ascultăm o minilecție de doi bani despre politica actuală, Gorbaciov cu Perestroika lui, Putin, care și apare în scenă câteva clipe, interpretat fizic de extraordinarul Marius Manole (și Prozorov), auzim că două-trei personaje vor să meargă la… Vârful cu Dor, iar dacă bat la poartă Sărbătorile să ne pomenim colindați cu o… „Capră”, vizibil eclectism, să nu zic „ghiveci”. Pentru unii, demersul lui Afrim a plăcut, poate și pentru scena de sex-sex, nu pastișă, cu Emilian Oprea ivindu-se câteva clipe în costumul lui Adam, căutând-o pentru întâiul adulter pe Mașa (încântătoare Raluca Aprodu), cu Irina (extraordinara Flavia Giurgiu) în ținuta unei voleibaliste cu genunchere, ca să i se admire frumoasele picioare ș.a.m.d. În avalanșa de nonconformism, regizorul a încercat mai multe finaluri, remarcabilă fiind scena disperării Irinei, aflând că iubitul ei Tuzenbach (excelent Istvan Teglaș) a fost împușcat. Remarcabile și Irina Movilă (Soția înșelată, resemnată, a lui Verșinin) și Ada Galeș (Natalia). Ca pătimaș „spectator ca la teatru”, Radu Afrim mă stârnește prin teribilismul lui. Ca dramaturg, însă, mă dor chinurile la care sunt supuși monștrii sacri ai Literaturii universale, de la Cehov la Rebreanu. La drept vorbind, discutatul, aplaudatul și contestatul Radu Afrim este un dramaturg bun, cu nerv, imaginație, cultura scenei, pe care nu-l poate monta, însă, decât… mereu altul Radu Afrim!