… De multe ori, când un teatru programează un spectacol la doi ani de la premiera sa, sub genericul „La cererea publicului”, la mijloc se află o găselniţă organizatorică. Nu a fost cazul reprezentaţiei din ultimul week-end, de la Metropolis, cu o sală plină la piesa „Cum m-am lăsat…”, adaptarea minunatei actriţe Anca Sigartău după romanul „Cum m-am lăsat de gândit”. Romanul aparţine scriitorului şi ziaristului Hannes Stein, născut în ‘65, la München, dar trăit prin Austria, Scoţia şi Israel, el fiind şi autorul altei scriituri atipice („Enciclopedia lucrurilor care mă sâcâie”). Textul pe care au canavat cu patos Anca Sigartău şi 1-Q Sapro (venit din lumea muzicii moderne), alături de regizorul Bogdan Muntean, are un subtitlu care spune multe: „Mic tratat pentru intelectuali epuizaţi”.

… Într-o cheie în care se îmbină ironia, farsa, sarcasmul, paradoxul şi persiflarea, când directă, când aluzivă, se demonstrează, în fond, prin ricoşeu, că non-gândirea nu duce decât la moarte ideatică, la inacţiune, la alcool şi la droguri. Făcând elogiul non-gândirii, autorul textului şi realizatorii spectacolului ne propun un mirabil exerciţiu de raţiune şi memorie. Pretext pentru o interesantă călătorie prin cultura şi politica omenirii, de la „Gânditorul” lui Auguste Rodin, filmul „Mad Max”, „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift, Hruşciov la generalul spaniol care a strigat „Jos intelectualii! Trăiască moartea!” şi teatrul cerebral al lui Brecht (exemplificat prin „Viaţa lui Galileo Galilei”).

… Sub faldul ironiei fine, pe scenă se spune că „viciul” gândirii scade şansele unei cariere reuşite, însingurează, duce la plictiseală, urâţeşte şi produce căderea părului. Spectacolul, excelent susţinut, cu subtilitate şi convingere, de Anca Sigartău şi cvasinecunoscutul (în lumea teatrului) 1-Q Sapro, înseamnă o frumoasă gimnastică a minţii. La replica „viaţa fără gândire oferă cea mai mare bucurie”, returul vine ca un „as” în tenis, de la Brecht: „Gândirea este cea mai mare delectare a rasei umane”. Postulând cu cinism că „umorul îşi are rădăcina în bucuria pentru răul celuilalt” se caută drumul spre satiră, stigmatizându-se drogurile („singura cale de a renunţa la gândire”), flecăreala verbală, ce sufocă gândirea, neacceptarea criticii şi triumful lingăilor, discursurile seci, fără verbe şi metafore, dar şi regizorii actuali, pe care nu-i mai interesează publicul. La Metropolis, în schimb, autorii unui spectacol aparte s-au gândit profund la public!

… Ca o simplă opinie personală cred că miza acestui atât de interesant spectacol ar fi crescut dacă el ar fi fost unul cu adevărat interactiv, într-un stand-up caffe. Într-un asemenea context, replica finală „Alegerea vă aparţine” ar fi oferit live primele opţiuni despre non-gândire, amintindu-ne de Goya şi de alarmantul său „Somnul raţiunii monştri naşte…”.