... Cea mai puţin jucată piesă a lui Caragiale, unica lui dramă, „Năpasta”, a ajuns pe mâna lui Radu Afrim, regizor valoros, aplaudat, contestat. După debutul său pe prima scenă a ţării, Naţionalul bucureştean, cu minunatul spectacol „Avalanşa”, de profunzime, în metaforă serioasă, mulţi aşteptau aceeaşi abordare şi a „Năpastei”, tot la TNB. Spectacol a fost, unul „marca Afrim”, cel teribilist, bântuit de obsesii erotice, original cu orice preţ. Metafora lui Radu Afrim, şi acum tot frumoasă, o beţie de culoare şi sunet, dar prea mult tam-tam ultramodern. Necunoscând prea bine, probabil, psihologia ţăranului român sau neavând timp să o studieze suficient pentru o montare la Naţional, Afrim a mutat (spectaculos, e drept!) textul pe... Academiei, în buricul oraşului, unde se simte ca acasă. În spectacol, acasă înseamnă un apartament ultramodern (decor Vanda Maria Sturza), cu saci de pământ negru, aruncaţi pe jos, să-l calce şi să se murdărească toţi (evident şi moral!). Într-un asemenea spaţiu, Anca nu putea fi decât o... creatoare de modă cheală (Nenea Iancu descoperise embrionul personajului într-un... sat argeşean!), interpreţii nu mai sunt patru, ca în piesă, ci încă opt, patru tineri şi tot atâtea june, care beau, cântă, dansează şi fac dragoste în grup pe pământ! Apar şi strigoi, stafia lui Dumitru - soţul ucis, şi poante infantile pentru un regizor de talia lui Afrim (cele patru fete umblă la şliţul pantalonilor tinerilor „armăsari” şi scot câte o foarfecă, vrând să amintească de aşa-zisul doctor Ciomu!). În final, după ce povestea s-a decupat totuşi frumos, cu două roluri încântătoare, al Crinei Semciuc (Anca) şi Marius Manole (Ion, care a înnebunit când a fost condamnat pentru o crimă pe care n-a comis-o!), în superba muzică live susţinută de Luiza Zan şi Valentin Luca, apreciatul regizor a pierdut frâna şi sensul major. Ultimul sfert de oră a devenit un uragan cu reclamele unor reviste mondene şi o paradă a modei (de ce nu într-o piscină, din moment ce, la Sf. Gheorghe, Afrim a jucat o piesă baltică pe un patinoar?!), în culori superbe, în ritm modern, cu spade în duel, dar... un alt spectacol, de cabaret! Aplaudat de cei tineri, fanii lui Afrim, cu doi-trei juni critici căzuţi pe spate. Un asemenea surplus de ambalaj modern spre a masca negăsirea cheii pentru drama lui Caragiale?

...În caietul-program, Radu Afrim mărturiseşte că nu este fan înrăit al lui Caragiale. Poate că din acest motiv „Năpasta” i-a venit ca o năpastă, care îi refuza stilul. De aici, probabil, şi lipsa de măsură... La impresia artistică, Afrim a triumfat din nou. La conţinut, însă... Eu rămân cu „Năpasta” montată de Alexa Visarion, în ’74, la Teatrul „Giuleşti”, cu memorabilii Dorina Lazăr (Anca) şi Florin Zamfirescu (Ion), ba şi cu spectacolul realizat de Cristi Juncu, anul acesta (!), la Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti, cu fermecătorii Ada Simionică şi Adi Vasluianu în cele două roluri-pilon din drama semnată I.L. Caragiale... Autor de geniu, nu o „idee” pentru un regizor!