… La 100 de ani după ce a plecat dintre noi, marele dramaturg s-a bucurat de un răsunător „Anul Caragiale”. În care Nenea Iancu a fost jucat, dramatizat, modernizat, mutilat, de-a lungul şi de-a latul ţării, ba şi la Sofia şi la Ruse (într-un coupe cu Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu). Un asemenea eveniment a acaparat, logic, mai toate comentariile anului teatral 2012. La ora unui bilanţ încă neterminat, fireşte mereu subiectivist, au rămas de referinţă cel puţin spectacolele „D’ale noastre”, în regia şi coregrafia lui Gigi Căciuleanu, şi „Conu Leonida faţă de reacţiunea”, în viziunea lui Silviu Purcărete, ambele montate la Naţionalul bucureştean.

… 2012 a adus publicului de teatru din România un spectacol absolut uluitor, „Sonetele lui Shakespeare”, magie scenică a reputatului Robert Wilson la „Berliner Ensemble”. Capodoperă care ne-a îmbogăţit sufletul şi ochiul pentru câţiva ani, în Festivalul Internaţional Shakespeare, ctitorie de ecou mondial a veşnic tânărului Emil Boroghină. În umbra „Sonetelor” şi a lui Caragiale, multe realizări interesante, printre care şi „Troienele” lui Andrei Şerban, la Opera Naţională din Iaşi, ce au încheiat anul. În Copou s-a înregistrat însă şi una dintre căderile anului trecut, „Mizantropul”, în direcţia de scenă a unui regizor de valoare, Tompa Gabor! Numai că, în virtutea unui obicei condamnabil, mulţi cronicari de specialitate nu critică vreun nume mare, ci numai tineri regizori, unii la început de drum. Dar acesta este un alt aspect, pentru un viitor nu prea îndepărtat.

… Problema gravă a ultimului bilanţ teatral din România îl reprezintă (ca de obicei în ultimii ani!) dramaturgia autohtonă. Lipsa de atenţie, chiar ignorarea piesei româneşti. Exceptându-l pe Caragiale, Festivalul Naţional de Teatru (FNT) n-a prezentat decât două texte româneşti: „Ţinuturile joase”, dramatizare după Herta Müller, şi „Insula”, adaptare după piesa cu acelaşi nume a lui Gellu Naum. În decembrie trecut, la un important colocviu, remarcabilul manager Constantin Chiriac, cel care a dus Naţionalul sibian pe culmi mondiale, vorbea încântat despre proiectul teatral al japonezilor pe o temă la zi, sinuciderea, pe care o vor realiza împreună cu Teatrul Naţional „Radu Stanca” de pe malul Cibinului. Când i-am spus că un text autohton cu aceeaşi temă („Puşlamaua de la etajul 13”) se joacă realmente cu succes pe patru scene din România, la Chişinău şi se pregăteşte de premieră la Viena, a rămas surprins. Când s-a mai anunţat că francezii au propus unui teatru bucureştean participarea la un proiect cu tema „Comedia crizei, criza comediei”, iar cineva a mărturisit că va comanda o piesă cu asemenea subiect, am replicat că ştiu patru piese „d’ale noastre” în acest registru. Concluzia amară: dramaturgii români contemporani nu sunt citiţi la ei acasă! De către directorii de teatru şi puţinii secretari literari, căci regizorii nu se obosesc cu aşa ceva. Ceea ce reprezintă o problemă majoră a Ministerului Culturii! Căci „Anul Caragiale” a trecut…