...Dramaturg de ecou mondial, românul cel mai jucat în străinătate după Eugen Ionescu, Matei Vişniec (născut în 1956, la Rădăuţi; stabilit, din 1987, la Paris), declară despre una dintre numeroasele sale piese: „Mi-a marcat viaţa din mai multe puncte de vedere. Am scris-o cu doi ani înainte de plecarea mea din ţară, prin 1985, şi a fost piesa cu care era cât pe ce să debutez în România. La Paris a fost prima piesă care mi-a fost tradusă în franceză”...
...Piesa se numeşte „Caii la fereastră” şi a fost jucată în mai toate colţurile lumii, din America în Japonia, prin toată România. Ultima montare, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani (director Traian Apetrei), în direcţia de scenă a basarabeanului Petru Vutcărău, nume de referinţă în regia contemporană, cu studii la Tbilisi şi Moscova, fondatorul Teatrului „Eugen Ionesco” din Chişinău. Un spectacol de excepţie, de forţă şi de mare ţinută artistică, despre ororile războiului, pericolul autodistrugerii omului în defavoarea conservării, dezvoltării umanităţii, a înţelegerii raţiunii sale pe pământ. Textul acesta, scris în cheia teatrului absurdului, duce la ideea că istoria poate fi absurdă, gând întărit de începutul celor trei părţi, când, în faţa unei hărţi uriaşe a Europei, Mesagerul bate toba, e mare larmă, muzică, se aruncă dur cu noroi în ultimul desen al Bătrânului Continent, în flăcări, surprins după Pacea de la Karlowicz (1699) sau cea de la Breslau (1745), când învingătorii şi-au împărţit teritoriile. În acest absurd istoric, un Mesager (rol interpretat de Bogdan Muncaciu) va apărea mereu cu un buchet de flori roşii spre a alina durerea celui căruia îi va aduce vestea tristă, dar şi cu bocanci atârnaţi de gât şi un geamantan în care nu mai încap florile morţii. El, „Omu’ cu calu’”, îi va transmite Mamei (excelentă prestaţia Ginei Pătraşcu) moartea Fiului (Ioan Creţescu) în război; Fiicei (Andreea Moţcu), moartea Tatălui (strălucitor jocul lui Volin Costin), imobilizat într-un scaun cu rotile şi decorat cu o inutilă cruce în 3 sau în 4 colţuri; Soţiei (Mirela Nistor) ,care se teme că tot un cal care vine la fereastră i-a adus moartea Soţului (Alexandru Dobinciuc). Ca, în final, Mesagerul să intre cu garoafele lui, pete de sânge, trăgând o funie lungă pe care sunt înşiraţi zeci, sute de bocanci, cei care au trecut peste atâţia pieriţi în război.
...Un spectacol puternic, jucat în tensiune gravă, într-un decor (autor Mihai Pastramagiu) de mare expresivitate, funcţional, în care metafora remarcabilului Petru Vutcărău de acum 15 ani, din spectacolul montat la Chişinău, s-a metamorfozat într-un expresionism vibrant, amintind de celebrul tablou „Strigătul” al lui Edvard Munch. Un spectacol redutabil, greu de realizat, dar şi greu de uitat, datorită bogăţiei de sensuri, de emoţie, a expresivităţii trupei de actori, a tulburătorului mesaj: oare, oamenii se vor ucide, vor suferi la infinit?! Se va tot ucide personalitatea, într-un aberant „somn al raţiunii care naşte monştri”, vorba lui Goya?!