… Un colocviu internaţional, în cadrul ultimului FNT, a readus în discuţie un subiect fierbinte: „Critica de teatru - dispariţie sau transformare?”. Voci autorizate din Italia, SUA, Franţa, Polonia, Finlanda etc. au susţinut că asistăm la metamorfoza criticii de teatru, firească, ţinând cont de influenţa acută a politicului şi economicului (şi) în viaţa teatrală, de schimbarea dinamicii teatrului actual, în care spectacolul nu mai ţine doar de cuvânt, cum nu pot fi ignorate nici noile mijloace de comunicare - Internet, Facebook, Online - ce-au schimbat forma şi conţinutul cronicii dramatice. Realismul tratării actualei stări a cronicii teatrale de către străinii invitaţi la Festivalul Naţional de Teatru nu a eludat însă optimismul.

… Când s-a discutat starea actuală a criticii dramatice din România, impresia generală a gravitat în jurul unui S.O.S. grav: „E pe cale de dispariţie!”, cum a subliniat în speech-ul său Cristina Modreanu, nume între cronicarii de teatru. Cauzele-s multe, nu şi soluţiile: instabilitatea presei în România; lipsa unui ziar sau revistă cu greutate, care să asigure independenţa şi, implicit, obiectivitatea cronicarului; tot mai puţine spaţii rezervate reflectării fenomenului teatral în mass-media; nivelul de pregătire; diminuarea respectului reciproc, iniţiativele comune fiind barate de orgolii mărunte.

… Personal, conştient, ba chiar lovit de criza materială intrată criminal în scena românească, rămân optimist: teatrul nostru nu va dispărea! Oameni cu idei, cu rezistenţă morală, personalităţi încă mai avem, iar acest ultim FNT vine şi susţine Speranţa. Ca atare, câtă vreme teatrul românesc există, trebuie să avem şi o critică dramatică! Problema care se pune nu cred că este dispariţia cronicarilor de teatru, ci pe cine vor mai interesa ei? Criza materială galopantă se conjugă în cazul unor cronicari şi cu o criză morală nocivă. Seniorii cam refuză metamorfoza, tinerii ocolesc tradiţia fără de care nu pot înainta! Câtă vreme, în cronica autohtonă de teatru, criteriul valoric va fi permanent subjugat numelui actorului sau regizorului, indiferent de creaţia sa, asemenea opinii, aceleaşi de ani şi ani, nu vor mai interesa pe nimeni şi vor face un mare rău teatrului. Chiar la această ediţie a FNT au fost „nume” în criză de formă, cum este reputatul regizor Mihai Măniuţiu, de nerecunoscut cu spectacolul „Domnul Swedenborg vrea să viseze”, musical ratat (folosesc un eufemism!), montat, pe bani grei, la Naţionalul ieşean, dar lăudat jenant de aceiaşi şi aceiaşi aplaudaci!?! Iar dacă asemenea critici depăşiţi sau descoperiţi moral, profesional mai figurează şi prin Juriile unor Festivaluri, logic că valoarea este mutilată, iar opinia cronicarului inutilă. În critica dramatică românească de astăzi sunt puţine personalităţi autentice, voci inconfundabile, cu prestanţă, care pot atrage „forţe”, nu respinge. Unde sunteţi Valentin Silvestru, Dumitru Chirilă, Dinu Kivu, Mircea Ghiţulescu, Radu Enescu, să vă căutăm cronicile ca un dar vital?!