Strălucire. Viață de huzur și nenumărate fericiri. Așa arată pentru mulți, eronat, viața de artist. Oamenii își imaginează că noi, cei care apărem la televizor, cântăm sau suntem în lumina reflectoarelor, trăim ca nimeni alții, n-avem probleme, rate la bănci, suferințe și lacrimi, bucurii mărunte sau stres enorm. Suntem priviți ca invincibili și poate și de asta, atunci când picăm ori durerile-s prea mari și greu de suportat, nu suntem înțeleși. Nu, dragii mei, viața de artist nu se deosebește cu nimic de cea a cuiva care nu are o profesie expusă. Nu suntem nici mai buni, nici mai fericiți, nici mai lipsiți de griji și avem, din păcate, nenumărate stări și greutăți.

Nu vreau să mă refer la alții, ci doar la mine. Da, poate că din punct de vedere financiar sunt în regulă, dar muncesc și-am muncit cu sânge ca să ajung unde sunt acum. Am rate, plătesc taxe și impozite și, ca fiecare, am oameni pe care-i întrețin, am un nume de clădit și o profesie de continuat, căci eu sunt unul dintre artiștii independenți din România, asta însemnând că, alături de o mică echipă, îmi produc singur toată activitatea, pe propriile forțe, nefiind sprijinit de cineva anume.

Am întotdeauna o stare de grijă și-un consum emoțional de neimaginat. Nu vreau să sune ca și cum m-aș plânge, dimpotrivă. Vreau să fie un fel de confesiune din spatele cortinei, pe care unii nu o văd sau preferă să o respingă, pentru că nu dă bine în comentariile lor răutăcioase. Artistul ar trebui să fie permanent doar cu gândul la creație. Ei bine, nu-i chiar așa. Trăim o luptă pentru supraviețuire, pentru a putea evolua, pentru a ne menține.

Dar dincolo de toate acestea, de drumurile extenuante, de nopțile petrecute prin mașini, de lipsa meselor, de lipsa timpului liber, de tot stresul reușitei unei producții, de munca sisifică depusă pentru succesul unei producții, rămâne bucuria de a fi în fața oamenilor, a publicului, care este, în cele din urmă, cel mai aspru judecător. Eu m-am chinuit până am ajuns unde sunt azi. Am studiat, am făcut sacrificii, am dat din coate, am murit de foame, am depus efort măreț, resurse, toate la un loc, am compus, am cântat, am zâmbit, dar toate-ar fi fost în van, credeți-mă, dacă oamenii nu iubeau ce fac și nu-mi acordau girul lor.

E un fel de „schimb pe schimb“ și e bine că e așa! Cel puțin în cazul meu, pentru că la alții nu mă interesează! Așa am reușit să mă mențin, să fac performanță și să uit de greu, de faptul că uneori mi-e rău, mă doare capul sau oasele, sunt dezamăgit, vreau o duminică liberă sau să stau pur și simplu pe iarbă fără să-mi pese de proiecte. Firește că am ales să fac asta, dar povestea cu artistul cere implicații majore, iar strălucirea din față este deseori, în spate, încărcată cu multe variabile.

Poate și de asta nu apare rutina vreodată și nu am timp liber. Și-mi place că-i așa, că fac multe, de la cântat, compus, pictură, scris sau televiziune, în fiecare duminică, de la ora 15:00, la TVR 2, la „Drag de România mea“, al cărui sezon cu numărul 3 va începe duminica asta, cu mari surprize! Atunci când apare rutina, înseamnă că tot ce ai construit s-a dus pe Apa Sâmbetei, pentru că nu mai poţi să transmiţi emoţie.

În cazul meu, deşi s-au adunat mulţi ani de când cânt, automatismul nu a apărut. Muzica e şi azi limbajul pe care îl stăpânesc cel mai bine, posibilitatea mea de a mă exprima deplin. Râd şi plâng pe scenă şi transform fiecare concert într-o mare sărbătoare a sufletului. Când cânt, am tot ce vreau. Iar dacă la asta se adaugă şi un minimum de apreciere şi de reacţie din partea oamenilor, sunt cel mai fericit și mă simt, pe deplin, artist. Un copil al lumii!