Nu mi-a plăcut niciodată să ies în evidență atunci când nu e cazul. De mic am fost așa și am păstrat acest obicei, pentru că mi se pare de tare prost gust să te bagi în seamă, să cauți cu orice preț să fii „cireașa de pe tort“, deși nu ai nicio legătură cu dulcele. Eu merg mereu pe principiul acela că uneori trebuie să și taci, trebuie să stai să privești, să asculți de două ori, să gândești de trei, să vezi ce și cum și abia apoi să deschizi gura sau să acționezi! Impulsul de a zice ceva sau de a te da mare nu-i cea mai bună atitudine și cu siguranță nu aduce, la final, ceva pozitiv. Pot înțelege tupeul unora, e vorba despre educație la mijloc, pot înțelege și neștiința și chiar curajul nebun, dar de acolo până la a fi mereu în atenția celor din jur doar pentru a părea interesant, mi se pare urât!

Am fugit mereu de penibil. Am știut că dacă e să am vreo teamă, aceasta trebuie să fie, mai ales că mereu e o linie fină de tot între sublim și penibil. Dar cred eu că mi-am ținut traiectoria și n-am căzut în această capcană. Iar ceea ce trâmbițez eu aici nu sunt reguli din cine știe ce cărți, sunt trăiri și emoții proprii, povești de viață în care cred. În același timp, sunt sigur și că trebuie să ne iubim pe noi, cu stimă de sine, încercând să nu ne lăsăm călcați în picioare!

Sunt multe și dese situațiile în care aș striga, dar îmi dau seama că atitudinea cea mai de preț, cea mai usturătoare stă tocmai în lipsa mea de reacție și în felul elegant în care pot trata o problemă. Și să știți, atât timp cât respecți câteva principii, vei avea mereu de câștigat. Vorbesc aici despre punctualitate, de implicare, despre munca de echipă, despre modul în care-i asculți pe ceilalți! Și cred că cea mai discretă atitudine este aceea de a spune ceva în scurt, de a impune respect și de a avea asigurată mereu aprecierea celor din jur pentru ce ești și pentru cum ești. Atitudinea discretă înseamnă, dincolo de orice altceva, răbdare și bună seamă.

N-am cea mai fericită părere despre cei care se dau în stambă, care vor să fie interesanți și pier ulterior, pe propria limbă, care ajung să fie penibili tocmai din dorința de a nu fi, din felul mârșav de a lovi în alții, de a se cățăra pe munca altuia, de a se fofila permanent în interesul propriu. Dar asta ține de altruism și credeți-mă că altruismul, fairplay-ul, bunăvoința, spiritul de echipă, toate acestea s-au degradat ușor și fără înțeles, în ultimii ani, neştiind niciodată din ce cauză concretă!

Și mai știu ceva - eleganța, simplitatea, buna intenție, vorba caldă spusă la timp, respectarea cuvântului dat sunt calități pe care nimeni nu ți le poate lua și care întotdeauna te vor salva. Că pentru unii e mai „cool“ să-njure, să comenteze pe internet și să fie penibili cu orice preț, deja nu mai este problema mea! Să știți că pentru a avea o viață liniștită, în general, nu doar pentru mine, se recomandă educația, păstrarea ei, chiar dacă-i prea rară azi, te ajută să supraviețuiești! Și cum viața este prea scurtă ca să mai apucăm noi să o disecăm bucată cu bucată, eu cred că-i important să fim noi, fără a fi altceva sau altcineva decât suntem, pretinzând nu doar alte identități, ci și caractere diferite. Eu sunt omul care trăiește la maximum fără să se bage în față, fără să dea absurd din coate, fără să trăiască de azi pe mâine, respectându-și mereu cuvântul dat, indiferent cât ar fi de greu!