O lume fără înțelepciune ar fi mai tristă. O lume fără un chip inocent, brăzdat de ani și de dureri, cu regrete și sclipiri, cu ochii blânzi și umezi, ar fi, sigur, mult mai săracă. Cred că universul fiecăruia dintre noi este marcat de bunici, de părinți, de toți cei care au adunat ani în tolba vieții și-au reușit să ajungă să ne bucure existența.
Zilele acestea, mai mult ca niciodată, trebuie să ne gândim la ei. Toată situația actuală, foarte tristă, prin care trece planeta, îi are cumva în prim-plan, fiind categoria vulnerabilă. Vedeți voi, cu toții, dacă avem sănătate și trecem peste toate încercările, vom ajunge la un moment dat bătrâni. Dar până acolo, ne gândim la ai noștri, la cei care ne fac zilele mai senine și pe care trebuie să-i protejăm atât cât putem!
Primul lucru este acela de a vorbi cu ei în permanență, să-i sunăm, să le alinăm dorul de noi, să-i asigurăm că vor trece cu bine peste toate. Și să nu ne oprim la un apel pe zi. Bunicii, așa cum îmi place mie să le spun tuturor celor în vârstă, au nevoie de confirmări, au nevoie de dragoste arătată. Grija pentru ei este de fapt o responsabilitate. Chiar dacă e greu să stăm departe, trebuie să o facem și să-i sprijinim moral și nu doar, ducându-le cumpărături, asi- gurându-i că le suntem aproape.
Stau și mă gândesc cum, de multe ori, cei limitați și fără vreo șansă de izbăvire, au râs cu privire la publicul meu, cum că e îmbătrânit și că e format doar din cei peste 60 de ani. Nu-i așa, dar chiar dacă ar fi, oare ei nu sunt oameni? Vă spun eu, cel mai elevat, mai pretențios, mai ridicat în standarde și în putere de a schimba cumva percepțiile este acest public. Bunicii nu sunt epave, nu sunt persoane de care să ne putem lipsi. Ei asigură o continuitate a lumii și-i păstrează trecutul, sensibilitatea.
Eu unul am fost crescut de bunicile mele și-am învățat de la ele valori de aur, care lipsesc azi multora. Am învățat să respect, să iubesc viața, prietenii, țara, să acord șanse, să fiu manierat, punctual, serios și implicat în ceea ce fac, să nu trădez sau să mint, să cred în oameni, să acord șanse și mereu, dar mereu, să mă gândesc la cei din urma mea.
Și azi, Bubulina mea, mama din partea mamei, mă ajută cu povețe interesante. Părinții, bunicii, cei dragi, care poate că au o vârstă înaintată, trebuie iubiți, cu fapte! Acum îi protejăm de pandemie și încercăm să fim responsabili dându-le o șansă în plus la viață, stând în casă. Dar viața continuă și după asta și poate învățăm astfel să ne pese de ei mai mult. Să nu-i dăm uitării, luându-ne cu probleme cotidiene. Pentru noi, un telefon dat lor este o grijă în plus.
Pentru ei este sărbătoarea acelei zile, minunea care le schimbă complet starea și le aduce fericire. Sunetul acela, al soneriei, este o rază de lumină și știu sigur că asta face cât multe alte lucruri materiale pentru ei. Bătrânii sunt oaze de liniște, tărâmuri de cunoaștere și bunătate și chiar dacă uneori sunt mai pisălogi, sunt mai dificili sau au anumite tabieturi ori gânduri de la care nu se dezic, ei sunt binecuvântări și cu siguranță o lumină într-un univers și-așa măcinat de prea multă răutate, de invidie și dureri care nu țin de nimeni, decât de imoralitate și declin. Bătrânețea nu este deloc o povară, este doar o etapă care trebuie trăită demn!
Așadar, dragii mei, protejați-vă bunicii, părinții! Luați din fiecare zi o bună parte și dați-le lor, stați în casă pentru ei, rugați-vă pentru ei, ajutați-i și faceți ca fiecare clipă, măcar puțin, să le fie mai ușoară!