Suntem una cu locul în care ne-am născut, trăind lumina limbii noastre, formându-ne cu ea, iubind prin ea, crescând și murind tot în limba asta minunată. Și e, la propriu, absolut minunat și important să înțelegem asta și să transmitem acest principiu mai departe generațiilor următoare. Nu e un patriotism fals și nici nu ține de vreo componentă subiectivă.

Dar un popor poate avea continuitate, dacă aceste sentimente merg mai departe, dacă valori precum iubirea de țară și de limbă, dragostea pentru artă și pentru artiști, dar și dorința de a cunoaște istoria și tradiția neamului tău, sunt transmise celor mici, celor în formare, celor care trebuie să înțeleagă de unde și cum vin. Iar apoi aleg ei, când sunt mari, ce și cum să iubească. Dar o vor face în cunoștință de cauză. Dragii mei, învățați-vă copiii și nepoții să-și iubească țara! Arătați-le o cale, arătați-le trecutul, dați-le șansa lor să schimbe România și să nu mai fie, așa cum e azi, un fel de rușine să spui că-ți iubești, cu tot sufletul, țara și neamul.

Cei mici trebuie să știe că avem un folclor, care-i comoară, trebuie să știe să prețuiască artiștii de cândva, să se mândrească că-s români. În școli e deja tardiv, nu se mai poate introduce o astfel de disciplină, dar în familie, da, se poate. Iar dacă voi nu simțiți nimic, nu e necesar, absolut deloc, ca și ei să fie atât de indolenți și nepăsători ca și voi. Un viitor nu se construiește pe împrumuturi, pe dorința de-a anihila tot ce-i național, pe o modernizare fără fundament. Asta-i părerea mea, un artist ajuns la 44 de ani, iubindu-și țara, cu limite, cu decență, primind această dragoste încă din copilărie, de-acasă, de la Turda!

Un astfel de exemplu, de mic patriot, este puștiul Tudor Limbean. Are 9 ani și nu se uită la desene pe vreun post străin. El recită poeții români, cântă folclor autentic și ia numeroase premii pe la mai toate concursurile de talente din România. Dar dincolo de toate astea, de glasul său, de felul în care se joacă pe scenă, de spontaneitatea și dezinvoltura sa, Tudor iubește România și înțelege că e parte din el. Și nu o face demonstrativ, ci ca pe-un soi de rugăciune a firii, o normalitate despre care nici nu înțelege de ce n-ar trebui să fie așa.

Ca el nu sunt mulți copii, care să respire cu bucurie România, să o poarte în piept, în formare, în fiecare tresărire! Este din Alba Iulia, din inima Ardealului, și are un soi de haz pe care nu ți-e dat să-l vezi la oricine. Și mi-e drag pentru că înțelege cu simțire unde s-a născut, pentru că iubește valorile noastre și pentru că va crește și va fi un tânăr care poate va cânta sau va face și altceva, dar nu va uita deloc unde s-a născut, nu va uita limba sau rădăcinile. Bunica îi este motorul în această dragoste nespusă pentru țara sa! Tudor este un exemplu de puști. Pentru el, ROMÂNIA este ȚARA LUI. Și tratează asta ca pe-o normalitate, nu ca pe-un loc din care trebuie să fugi cât mai repede. Și Tudor a învățat poezii în limba română, nu în limba engleză, din fragedă pruncie.

A învățat să cânte folclor, nu instrumente moderniste. A ascultat artiști români, a înțeles de unde vine, ce e cu originea lui și-n ce direcție merge. Tudor este unul dintre copiii speciali ai țării, plin de talent, ambițios, muncitor, perseverent și dornic de a reuși. Mă văd pe mine în el și sunt sigur că veți auzi de el și peste ani și ani! Iar lecția e simplă - insuflați-le tinerilor dragostea de România! E de datoria voastră, fie că vă place sau nu!