N-am prea știut niciodată cum e să fii invidios, cum e să bârfești sau să vrei răul altuia. Chiar și atunci când nu mi-a plăcut ceva în mod deosebit, n-am lovit cu vorba, n-am judecat, n-am încercat să mă pun pe mine deasupra doar pentru că-mi imaginez eu că dețin un adevăr pe care alții nu-l știu. Nu, cred că nimeni nu-i mai presus ca nimeni. Plecăm cu toții, de la linia de start, de pe aceeași poziție, urmând ca mai apoi fiecare să-și ocupe locul său, cu bune și cu rele. Dar probabil atitudinea asta ori e învechită ori e mult prea obtuză în viziunea unora, pentru că mulți nu o aplică și nu înțeleg că nu strică cu nimic, dar cu absolut nimic, să fim mai evoluați și mai puțin dușmănoși.

Sigur că știu asta de mic, de acasă, altele le-am învățat și eu în ani, iar unele dintre ele mi-au fost insuflate de cei pe care i-am cunoscut și care m-au binecuvântat cu prietenia lor, indiferent de cât de mari personalități sunt. Unul dintre ei este maestrul Nicolae Dabija, scriitor de geniu, poet înzestrat cu suflet, idee și imagine, academician, o mare valoare a României mari, de aici și de dincolo de Prut, el fiind din Basarabia. În esență, un om simplu cu sufletul înalt, cu sfinte valori și cu o modestie și o omenie cum am putut vedea doar la Grigore Vieru sau la Eugen Doga.

Nicolae Dabija moare și învie în versul său și, dincolo de genialitatea sa, îți arată cealaltă față a felului de-a fi om, fără încărcări inutile de atitudini și pretenții, fără invidii, fără dorința de-a demonstra cuiva ceva. Versul său atinge infinitul și sigur, fără a avea vreun pic de emoție, poate creiona o lume a frumuseții doar din câteva nuanțe ale sufletului său, care-i o icoană a bunătății, o fereastră de pe care vin și pleacă zâmbete și iubiri, lăsând lumină și binecuvântare-n urma sa. Cum a devenit el, ca maestru al vorbei, „desculț fără țară”, așa mi-s eu desculț fără poezia lui. Aș putea spune că providența ne-a facilitat întâlnirea mult prea târziu, dar cum nu cred în coincidențe, mă simt dator să-i mărturisesc că trăiesc în versul său, în eternitatea fiecărei slove doldora de idei, în lupta dragostei și-a adevărului din opera sa, în gândul deschis de un zid care pare că nu se mai dărâmă.

Marele om de cultură, a cărui operă trebuie să o căutați și să o citiți, de la multele poeme, la articolele sale captivante din „LITERATURA ȘI ARTA“, ziar pe care-l conduce de ani buni, ori la romanul fenomenal de succes mondial „TEMA PENTRU ACASĂ“, este un războinic al adevărului și al dreptății, un urmaș de seamă al vorbei care taie și rănește, care schimbă, zidind rănile cuvântului, clădind noi și noi cetăți ale flăcării românești.

Pentru mine, Nicolae Dabija, de mă întreabă cineva, este începutul și sfârșitul a tot ce mai există simplu și solidar în poezia românească, atât de simplu încât să opună rezistență unor asupriri ale puternicelor vorbe. Are pe umeri o simțire întreagă despre România, despre durerile și bucuriile neamului, despre infinitul nestins al trecerilor.

Poeți sunt mulți. Și talentați. Oameni și mai mulți. Dar nicăieri nu găsești un scriitor, istoric literar, om politic, membru de onoare al Academiei Române, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, care să fie onest în descrierea lumii sale, să fie concis și crezător, până la ultima suflare, în melancolia-i ce va duce o țară a poeziei dincolo de rapsozi și temători.

Iconograf, Nicolae pictează cu pensulele desuete, idei pentru azi și pentru mâine, încercând să ne salveze, prin lupta sa, de pierderea autenticității din poezia noastră și din limba română.

Eu sunt umil paznic al desăvârșirii sale mărețe și cred că fiecare român ar trebui să-l citească ca pe-un liric al frazei, ca pe-o bucurie dogmatică, ca pe-o biblie a românismului și-un etern strigăt al dreptăților pentru totdeauna! Sunt fericit ca este membru de onoare al proiectului meu „ART BY FUEGO“ și că-l cunosc și că e om și că fiecare înălțare a sa este de fapt o dovadă supremă a minunii de a fi!