Citeam zilele acestea numeroase comentarii vizavi de nevoia oamenilor de artă, de relativitatea acesteia și despre felul în care noi, artiștii, suntem afectați sau nu de fenomenul în care s-a transformat, la propriu, lumea în care trăim. Recunosc că n-am mai fost de multă vreme așa mâhnit, pentru că am observat o înverșunare profundă și mi-am dat seama că unii oameni nu înțeleg, nici acum, după mii și mii de ani, nevoia avidă a unei lumi de-a avea artă. Indiferent de forma ei. Vreau să ne înțelegem clar. Ce-mi place mie, poate că nu place altuia și invers. Nu mai suntem în Evul Mediu, ca să impunem ceva și ca să ne dăm mari și tari cu opiniile noastre.
Există libertatea de a alege și există un infinit de posibilități de a judeca ceva, de a iubi sau contesta altceva. Nu asta-i esențial și cred din suflet că măcar aici, suntem în unanimitate de acord. Dar de la premisa aceasta, până la a spune că omenirea poate trăi fără artă, e cale lungă și periculoasă. Poate că mulți nu percep, dar întreaga istorie legată de muzică, teatru, film, toate împreună, face parte din viețile noastre și e direct proporțională cu ce însemnăm. Nu e vorba doar despre cântat sau despre arte vizuale. E vorba despre tot. Ne lovim de artă și cumva, fie că vor unii să neglijeze asta, tot ea este salvarea lumii. Și am mai spus-o.
Da, suntem loviți puternic, noi, artiștii. Dar nu văd sincer, pe nimeni să-și plângă de milă, la noi, călcându-și demnitatea în picioare. Dar nici să ne ascundem după deget nu putem. Ar fi absurd să facem asta, fie că unii avem din ce trăi, pentru că am pus deoparte, pentru că suntem cumpătați sau am muncit mult, cu sânge, și am adunat, iar alții nu.
Dar e trist să vezi tot felul de comentarii răutăcioase, doar de dragul de a fi spuse și aruncate în eter. Artiștii nu se pot exprima, nu pot câștiga și nu-și pot face, la propriu, munca, având datorii, facturi de plătit și numeroase alte obligații. Cei care consumă artă sunt la fel de speriați, înțeleg asta.
Trebuie să învățăm, însă, după părerea mea, să trăim cu această nebunie. Trebuie să știm cum să ne reorganizăm și fiecare dintre noi să înțeleagă că la un moment dat, are nevoie de celălalt. Nu e ca și cum s-ar termina totul într-un punct și apoi am porni de unde am rămas. Nu! Vom trăi mult și bine în starea aceasta de incertitudine și nu ne rămâne decât să ne bucurăm de artă, să o înțelegem, să încercăm să găsim forma potrivită pentru noi.
Eu unul n-am impus niciodată, nimănui, nimic. Nu spun că tot ce fac eu este adevăr absolut sau perfecțiune, dar e un stil, un anume gen, decent, care nu face rău și care are, firește, admiratorii lui, fie că vorbim despre muzică, pictură, scris sau emisiunea mea de la TVR 2, din fiecare duminică, de la ora 15:00. Consider că unii mă plac, iar alții nu. Și e dreptul fiecăruia să fie așa, fără să arunce cu noroi, firește. Dar ce vreau să spun eu este că acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de artă.
Nu-i de aruncat la coș, doar pentru că unora li se pare un sector mai puțin important al vieții. Degeaba ai pâine, ai mâncare și burta plină, dacă ai mintea și sufletul goale, dacă n-ai un vers, o melodie, un film sau o poezie. Cumva viața e dependentă, din punctul meu de vedere, de artă și ar trebui să facem tot posibil să ne revenim prin ea și cu ea. Iar eu, ca artist, mărturisesc că voi face tot posibilul ca să-mi fac treaba cât mai bine, pe toate planurile, pentru a putea oferi calitate și o alternativă pentru cei care mai cred în simplitate, în decență, în frumos și într-o liniște a sufletului! Avem nevoie de artă! Voi nu credeți la fel?