O mulțime de lucruri anapoda se petrec printre noi la orice pas și parcă ne dăm seama, din ce în ce mai mult, că nu mai avem certitudini și siguranțe. Pleacă oameni dragi, tragedii devin din ce în ce mai frecvente și ne dăm seama că relativitatea clipelor nu mai este doar un concept, ci o realitate trăită pe propria piele.

Acum voi mă știți pe mine, eu sunt un om optimist, cu zâmbetul pe buze și mereu cu varianta cea mai colorată a existenței. Dar mi se întâmplă și mie să am momente mai triste. Și cum toate se petrec fulgerător, mi-am dat seama că ar trebui să luăm niște măsuri, la modul propriu, să ne dăm două palme la figurat, pentru a ne trezi și pentru a intra pe făgașul normal.

Alergăm de ici-colo, ne zbatem pentru averi, telefoane, conturi, mașini și case și nu ne bucurăm de ele. Nu știm cum arată chipul fericirii, deși o trâmbițăm de multe ori. Cu pandemia, am redescoperit ce înseamnă să te bucuri de simplitatea unor clipe petrecute cu cei dragi, de la care ai ceva de învățat, pe care îi poți privi și care nu sunt altceva decât sprijin pentru tine. Oare când i-am ascultat cu adevărat pe cei de lângă noi? Cred că e nevoie de o astfel de resetare. Nu ca pe un surghiun sau ca un duș rece, ci doar ca o stare care ar trebui să ne țină mult și să ne schimbăm puțin viețile.

A asculta, dincolo de efectul terapeutic, este dovada unei înțelepciuni rare. Noi nu mai știm cum se ascultă, cum se trăiește și cum poți fi alături de cineva, doar așteptând. Vorbim mult și repede, ne agităm, trăim momente pe buton automat, la o viteză uimitoare și nu luăm din fiecare etapă mai nimic. O să întrebați cum să facem asta? Voința este răspunsul! Am uitat să vrem. Îl luăm de foarte multe ori pe „NU“ în brațe și ni se par toate lucrurile imposibil de făcut.

Ei bine, nu-i așa. Eu știu foarte bine că atunci când vreau ceva, fac cum fac, mă lupt, răzbat, încerc și reușesc, măcar puțin, din ce mi-am propus. Se spune că oamenii nu se mai schimbă de la o anumită vârstă. Puteam fi de acord cu asta până acum un an, dar de când libertatea ne-a fost pusă la pământ și am învățat să supraviețuim unei noi realități, îmi dau seama că fiecare dintre noi are această putere. Astfel, dacă vrem să trăim pe modul manual, se prea poate!

Știu că pare că bat din gură ca o moară stricată despre ideea aceasta de a îmbrățișa viața cu ambele mâini. Dar când văd cum mor oameni în jur, pe care n-am apucat să-i ascult suficient sau să le spun că îi iubesc, când văd că timpul trece și parcă n-am făcut suficiente, mi se pare că atât eu, cât și voi, trebuie să ne trezim și să ne pese de toate mizilicurile astea pe care nu le luăm în seamă.

Da, e foarte importantă sănătatea, traiul, banii, cariera, casa, copii, familia, absolut tot, dar important e și sufletul, fericirea, prietenii, lucrurile noi învățate, lecțiile pentru cândva, sufletul pus la păstrare și lăsat să se coacă pe deplin, ca să-i fie bine și lui și ție, exact așa cum scrie la carte!

Chiar îmi place această figură. Ca o pâine, dospită în casă, sufletul nostru are nevoie de frământare, de dospit și ulterior de copt la foc mic, în slow-motion, pentru a avea beneficii de tot soiul. Sufletul nu e bun de dus la amanet, nu e chiar o cârpă pe care să o bagi la spălat și care să poată ulterior căpăta orice formă. Nu, sufletul e cel mai de preț dar și el are nevoie acum, mai mult ca niciodată, de noi, de simplitate, de ascultare și de voința de-a-l lăsa la copt, pe vatră, cu visuri și liniște!