Toată lumea e înnebunită perioada asta. Cadouri, sentimente pline de contrast, pregătiri diverse și multă agitație, de parcă toate ar începe sau s-ar sfârși în cele câteva zile. Nu știu dacă-i bine sau nu, dar știu sigur că asta ajută la un spirit mai bun, la o stare psihică mai puternică și la fericirea aceea simplă, de care am uitat să ne bucurăm așa cum ar fi cazul.
Sigur că vor fi și unii împotriva sărbătorii, dar să-i lăsăm pe ei să fie mai triști și noi s-avem zile pline de farmec, de colinde, de amintiri dragi și de reîntâlniri speciale cu cei pe care-i iubim și care înseamnă ceva important în economia existenței noastre. Cu atât mai mult acum, în vremurile grele și complicate pe care le trăim și care ne macină pe interior, cu atâtea restricții, e minunat să luăm din Crăciun, sursa de energie care să ne ajungă pentru o perioadă mai lungă de timp și care să ne facă să înțelegem că trebuie să fim mai buni și mai răbdători, mai deschiși și mai respectuoși!
Dar în perioada asta, mie îmi zboară gândul la copilărie. Mai ales când văd că puștanii din zilele noastre nu mai au nicio aplecare asupra Crăciunului, nu mai au zăpezile de odinioară, nu mai merg la colindat sau afară ca să se întâlnească și să pună la punct diverse jocuri. Nu regret acei ani și nu trăiesc deloc în trecut, dar Crăciunul copilăriei mele rămâne una dintre imaginile idilice și speciale, care mă însoțește și azi.
Începeam toate pregătirile cu vreo câteva săptămâni înainte. Se planifica în casă tăierea porcului, care era un adevărat eveniment. Mie-mi plăcea să gust șoricul și să asist la prepararea bunătăților, de la cârnați la caltaboși sau tobă. Mai apoi apărea mirosul de cozonaci, curățenia generală, împodobitul bradului, în seara de Ajun.
Separat de asta, făceam planuri cu prietenii mei de mers la colindat. Ne puneam la punct un repertoriu variat și ne luam la noi un casetofon cu Ștefan Hrușcă, care era cumva fundal sonor pentru ce aveam noi pregătit. Nu-mi imaginam pe vremea aia că voi deveni și eu, peste ani, mai mult sau mai puțin, prin cântecele mele, un brand al Crăciunului românesc.
Iarna ne făcea să fim mult mai sprinteni și ne solicita mult. Nu știam de alte jocuri decât de cele din zăpadă. Dădeam și cu lopata să deszăpezim strada, ne bucuram de gustul portocalelor, care nu erau prea dese și, desigur, de bunătatea și aroma gutuilor și a ceaiului cald, cu scorțișoară, pe care mama mi-l făcea când mai intram în casă, într-o pauză de bulgăreală.
Tradițiile erau frumoase, lumea era mai bună și mai apropiată și nu se punea accentul pe ce și cum are fiecare, ci mai degrabă pe cum să împartă sau cum să-l ajute pe cel de lângă el.
Crăciunul din copilăria mea era mai simplu. Venea și Moș Gerilă, că Moș Crăciun era interzis, fiind prea aproape de Dumnezeu, și-mi aducea de fiecare dată un cadou special, care mă minuna și de care, uite, îmi aduc aminte și acum. Țin minte fiecare dar primit și eram fascinat de cum poate Moșul să vină fără să-l văd, deși așteptam destul de mult să ajungă, fără să adorm!
Tot în copilăria mea, toată strada mirosea a cozonaci! Turda era așa, ca într-un basm, de Sărbători. Așa vedeam atunci. În inocența noastră, eram fascinați de „întâmplările iernii, de ninsori, de zăpezi, de țurțuri atârnați în fereastră, așa cum eram fascinați de tot! Din toate casele răsunau colinde. Pe străzi, oamenii dădeau la lopată şi nu făceau aşa mare caz, dacă nu apăreau utilajele de deszăpezit, deşi zăpezile de altădată erau mult mai bogate!
De la prima zăpadă dădeam iama în curtea școlii și ne jucam, făceam cazemate, ne luptam cu bulgării, eram afară și eram căliți. Nu postam pe Facebook când apăreau primii fulgi şi nici selfie-uri cu bradul nu aveam, dar asta nu înseamnă că momentele respective aveau mai puțină valoare. Din contră! Bucuria era mult mai vie și sunt tare fericit că am putut trăi astfel de bucurii!