Cred că unul dintre cele mai reconfortante sentimente, dincolo de iubire, este iertarea! Nu-i simplu să ierți, dar asta te poate face mai uman, îți poate aduce liniște și-ți deschide lumini pe care le credeai închise.

Iertarea nu e neapărat altruism sau milă, este pur și simplu forma prin care arăți că îți pasă de tine. Învață să ierți, dacă nu poți, pentru a te iubi pe tine mai mult și pentru a acorda o nouă șansă.

De cele mai multe ori oamenii greșesc. O facem toți și este inevitabil să ocolim această capcană. Nu știm reacțiile celor de lângă noi și involuntar ajungem să-i rănim sau să nu le fim pe plac. Poate și de asta iertarea șterge anumite răni și ne lasă posibilitatea de a construi ceva durabil, care să nu fie zdruncinat de ranchiuni și răutăți.

Cred că e mult prea încărcată lumea ca să-i punem și noi pe brațe răzbunări și ură. Cred că fiecare are puterea de a înțelege că iertarea este mai mult decât o trecere cu vederea. Este înțelegere și compasiune și forma prin care demonstrăm că am evoluat de la stadiul de primate.

Mie mi-au greșit enorm de mulți oameni. M-au rănit, m-au făcut să sufăr, mi-au întors spatele, au profitat de mine, m-au păcălit și au încercat să se cațere pe munca mea. I-am iertat! Nu zic că a fost simplu și nici nu spun că fiecare situație trebuie să urmeze același scenariu. Nu! Dar de cele mai multe ori, iertarea poate salva suflete și poate duce până într-acolo încât tu să te simți împăcat că ai făcut tot ce ți-a stat în putere ca să cobori cerurile peste inimi ajunse în derivă.

Iertarea vindecă răni adânci. Oare de ce să ne încărcăm cu ură când putem lăsa în voia universului totul? Oare de ce să ne transformăm noi în judecători când, de fapt, nimeni n-are acest drept, cu excepția justiției? Și de ce să fim cei care rănesc și lovesc apoi, oricât de tare ne-ar durea?

Eu am învățat să fiu indulgent și să văd dincolo de primul instinct. Mi-am format un scut de autoapărare și, după durerea inițială, îmi dau seama că orice sentiment e relativ... Și atunci iert! Până la urmă, dacă n-am ierta, s-ar naște războaie zilnice într-un pahar cu apă, oamenii s-ar răni în fiecare secundă și n-am mai putea construi relații trainice, durabile.

Nu, iertarea nu șterge cu buretele un fapt, dar sprijină vindecarea și poate aduce, în cele din urmă, la iveală, un adevăr! Nu întotdeauna e soluția și nu mereu are happy-end! Dar măcar, în felul acesta, nu-ți pare rău că nu ai încercat și nici nu trăiești cu mintea încărcată de vinovăția inutilă a altcuiva.

Viața e scurtă, e un traseu continuu, la viteză maximă, către finalul clar... Și inevitabil... Și atunci nu e păcat să irosim această călătorie când avem iertarea printre noi? Știu că poate fi dificil să vezi sentimentul acesta cu ochii minții. Uneori inima are întâietate și parcă e dureros să nu o lași să-și facă toate mendrele.

Dar eu cred că procesul de reabilitare stă fix în acest sentiment, stă în felul în care tu poți gestiona ce ți s-a întâmplat negativ și poți transforma această experiență într-o lecție utilă, înălțătoare, atât pentru tine, cât și pentru cel iertat. Care dacă are un dram de omenie, va înțelege șansa și va profita de ea pe deplin. Dacă nu, nu! Și ce dacă nu? Nu e capăt de lume!

Și trebuie să ne gândim că și noi greșim la rândul nostru și ne dorim iertarea altora. E ca un schimb reciproc de care inima are nevoie pentru a fi cu toate motoarele la maximum și pentru a avea combustibilul necesar deplasării. De asta spun... iartă, tu inimă, iartă, vorba cântecului Mihaelei Runceanu... Iertând, îți dai voie să fii om și nimic nu e mai deplin ca umanitatea!