Nimeni nu-și mai asumă azi, în nici un fel, responsabilitatea pentru propriile fapte. Totul e o debandadă cu eroi care de care mai pestriți, cu personaje principale la orice pas, care se cred toate și fiecare în parte un mic Dumnezeu gata să facă reguli, să impună propriile păreri și să dea verdicte fără să înțeleagă un concept, o formă de a vedea coerent.

Eu știu că trebuie să-mi țin gura atunci când nu am toate datele necesare. Nu-i cea mai elegantă exprimare, dar permiteți-mi să folosesc un limbaj apropiat de al celor care n-au mai mult de două cărți citite la purtător, cea cu reguli de conducere, pe care oricum au uitat-o, la ce e în trafic, și cea de bucate, din care au reținut doar pozele, pentru că le era foame. Da, eu tac atunci când nu mă simt deplin edificat pe impresiile mele!

Nu-mi dau cu părerea despre oameni și despre faptele lor. De ce nu fac asta? Nu pentru că n-aș putea, dar consider că nimeni nu e în măsură să-l judece pe cel de lângă. Nimeni nu e în măsură să dea cu piatra, atunci când aceasta este de fapt neputința din ochii săi. Nu fac asta pentru că nu judecata îndreaptă, ci mai degrabă nepăsarea. Trăiesc într-o lume în care cei de lângă mine nu au curajul să recunoască când au greșit și să-și asume vina propriilor fapte. Oamenii nu mai știu ce este acela cuvântul dat, nu mai pot ține pentru ei niciun cuvânt și te înjunghie pe la spate, fără drept de apel, ca și cum această din urmă îndeletnicire ar fi o normalitate.

Și nu, nu toți oamenii sunt la fel. Există și loialitate și asumare, există și puterea de a tăcea și de a nu te crede atotputernic la orice pas, lovind cu orice preț în stânga și-n dreapta. E plin la orice pas de judecători. Fiecare își pune propriul verdict, face propriile ipoteze și trăiește cu ochii ațintiți la opiniile altora, fie că-s de la televizor, fie că-s din WhatsApp. Greșit! Viața se judecă după propriile fapte și cu siguranță fiecare individ va trage pentru ce face, după măsura propriilor decizii. Instanța și verdictul nu le stabilesc cei de pe internet, cărora le-a picat acum un telefon în mână și nici măcar cei cărora li se pare că ascunși în spatele corectitudinii, pot emite păreri!

Dacă în societatea asta a noastră n-ar mai fi mișto-ul primordial, dacă toți n-ar mai crede că pot faulta cu ușurință, doar pentru că așa li se pare haios, dacă și-ar asuma mai mulți vina și ar încerca, măcar pentru câteva clipe, să îndrepte greșelile, atunci am mai avea șanse de reabilitare. Până atunci, deloc!

Și mi se pare, și e tristă această constatare și nu-mi stă în fire să fiu pesimist și nici să generalizez, desigur, dar noile generații merg pe această cale și nu e tocmai cea mai bună formă de a vedea lucrurile și de a le pune în practică.

Eu nu am vreo lecție de dat. Nu sunt nici perfect, nici bun samaritean și nici vreun judecător, doar că nu pun ștampile pe oameni, nu vorbesc când nu-i cazul, nu am păreri despre absolut orice și parcă nici n-am uitat ce e bunul simț, asumarea greșelilor și nici bucățica aceea importantă, care mă învață să am încredere, să ajut și să-mi văd de treaba mea, indiferent de ce face stânga sau dreapta.

În schimb, consider că, într-o lume a judecătorilor, e bine să fii propriul avocat. Unul din oficiu, plătit de alții, care-și vede de treaba lui și care nu are neapărat un interes ascuns, decât acela de a-și face profesia. Și mai cred că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, fiecare pasăre dintr-asta „cântătoare“ piere pe propria limbă și prin propriile fapte!