Deseori mă întreb cum am reușit să-mi așez calea în viață, unde a fost momentul care mi-a dat voință și de unde puterea asta a mea de a trece peste anumite greutăți și a privi tot înainte. Ca la fiecare dintre noi, întrebările acestea devin retorice și-mi dau seama că eu, cel de azi, sunt o plăsmuire de dorință cu noroc, de șanse exploatate la timp cu evoluție.

Să știți că n-am ajuns așa Fuego, peste noapte. Povestea mea nu e una ca în basmele frumoase de Andersen și n-are nicidecum aura unui parcurs împodobit doar cu frumos și binețe. Nu, absolut deloc!

Într-adevăr, eu am știut de mic ce vreau să fac, mi-am înțeles vocația, talentul și l-am îmbrățișat ca atare. Ai mei doar au simțit că trebuie să mă susțină, să-mi dea libertatea necesară și să creadă cu mine împreună în acest vis. Poate și de asta tot zic eu că e bine ca toți părinții să-și asculte copii, indiferent că au 6-7 sau 15 ani, să le fie prieteni și să le accepte pe deplin ideile, gândurile și chiar proiecțiile pentru viitorul pe care-l doresc. Dar, din copilărie până azi, am trecut prin tot felul de episoade.

Mulți mi-au spus, la un moment dat, că trebuie să mă las de cântat. Alții mi-au închis uși, mi-au râs în față și nu mi-au acordat nici măcar o secundă de încredere. Mi-am zis că nu-i nimic. În fond, asta e viața. O călătorie în care te agăți de nenumărate ori de colacul de salvare, sperând să nu te ia valul. Și pe mine nu m-a luat. Dimpotrivă, orice opreliște mi-a dat speranță, mi-a dat puterea de a le arăta tuturor că pot!

Și chiar dacă am făcut și foamea uneori sau am avut nopți în care, de atâta efort, mi-a dat sângele pe nas, am crescut, am muncit, am scos piese, am făcut multe în anii aceștia și nu m-am lăsat. Cred că asta caracterizează cel mai bine profilul meu - voința și dorința de a fi altfel mereu, de a găsi noi resurse, de a încerca să fiu în sufletul oamenilor făcând ce-mi place!

Cine sunt eu, cel de azi, vă întrebați? Păi după cum multă lume știe, sunt un tip jovial, simpatic, sincer și popular. N-am absolut deloc pretenții de vedetă. Nu cunosc acest concept și cred că oricine se imaginează star în România este de pe altă planetă și ar avea nevoie de un duș rece. Și zic asta pentru că noțiunea nu se aplică la noi. Eu unul am doar o profesie publică, apar la televizor și munca mea e vizibilă și adresată maselor. Dar dacă las asta în plan secund, sunt doar un om ca oricare altul, care iubește să fie liber și deschis, care iubește să creeze și să facă pe cei din jur să se bucure de munca lui.

Nu am fițe, nu mă consider mai presus, sunt perfecționist, capricios, mă supăr și mă enervez repede, dar îmi trece la fel de repede. Nu suport neseriozitatea, țin la cuvântul dat și sufăr tare când văd că a dispărut efectiv bunul simț de printre noi.

Nu sunt vreun exemplu, dar îmi place să împărtășesc ideile și gândurile mele, asta pentru că am evoluat și pentru că în cei 46 de ani am adunat un bagaj întreg de experiențe, de istorii cu oameni importanți, de dureri nespuse, de performanțe și de trăiri pe care simt că trebuie să le împărtășesc celor care consideră că mă pot citi sau asculta.

Asta sunt! Deloc perfect, cu multe defecte, dar cu un vis măreț împlinit și cu dorința de a face bine celor din jurul meu. Acesta-i sensul meu și așa mă și prezint peste tot. Eu sunt artistul publicului său, un om simplu, care vede dincolo de strălucirea scenei și care face artă care să rămână pentru cândva. Și iubesc mult cum sunt și cred că încă n-am ajuns nici la jumătate din capacitatea mea. Voi v-ați întrebat vreodată sincer cine sunteți?