Se tot vorbește zilele astea despre implicarea politicii în muzică, despre Eurovision și despre cum ar trebui ca oamenii să perceapă un anumit act artistic.

Pentru mine, un slujitor al muzicii din copilărie, povestea este foarte simplă și nu are neapărat nevoie de analize alambicate. Muzica nu coexistă cu mârșăvii politice. Nu intră la capitolul „impuse” și nici nu poate fi băgată oamenilor pe gât, dacă acestora nu le place. Eu consider că atunci când iubești un act artistic, te identifici cu el, găsești în el acea parte despre care ai vrea să vorbești și tu, dar nu-ți găsești vorbele potrivite.

Muzica e o senzație, indiferent de genul ei. Este divertisment la un loc cu liniște, bucurie și mesaj. Cel de pe urmă, cred eu, este cel mai important, asta pentru că azi, când lumea e pe „modul rapid”, nu mai are timp să caute și să vadă dincolo de sens și are nevoie de mesaje puternice, din prima. Cu muzica s-au oprit războaie, s-au vindecat oameni și s-a găsit mereu cineva care să o înțeleagă și să o așeze lângă suflet sau în preferințe!

Fiecare e liber să aleagă ce îi place și ce nu. Nu cred în categorisiri de genul „muzică de calitate” și „muzică proastă”. Există mai multe stiluri și public pentru fiecare. Nimeni nu-i mai presus de nimeni și e tare periculos să considere cineva acest fapt ciudat.

Muzica este înălțimea unor sentimente, este har la un loc cu puterea de a face spectacol. Eu nu fac vreo pledoarie pentru asta. Nu-i condamn pe cei care ascultă manele sau altceva, nu mi se pare că ar trebui să impunem stiluri care trebuie agreate și altele care nu. Oamenii aleg!

Publicul este cel care ne girează pe noi, artiștii și ne dă sensul de a merge mai departe, ne oferă un feedback concret. De multe ori, și în situația mea chiar, au existat cântece în care am crezut și care n-au avut succesul scontat și altele pe care mi le-am imaginat mai slabe, dar care au ajuns adevărate șlagăre peste timp.

Cu muzica e mai ceva ca la loterie. Trăim într-o lume modernă, teoretic democrată, în care fiecare om are libertatea de a găsi propria inspirație, de a vedea dincolo de carcasă și în cele din urmă, de a asculta ce-i place!

Mulți spun că ar trebui interzise anumite genuri și mult mai promovate altele. Interzise nu, dar promovate toate, da! E trist, în România, spre exemplu, să ascultăm în cantitate majoră muzica străină, mai ales când noi avem o varietate de genuri, de la jazz la pop, de la rock la folk, până la nemuritorul și atât de fascinantul folclor autentic. Oamenii consumă, uneori, și ce primesc. Nu toată lumea își educă gusturile și nu toată lumea vrea asta. Dacă îi oferi permanent cuiva un anume stil, atunci pe acela îl va îmbrățișa.

Spre exemplu, eu sunt uimit și onorat în același timp că la mine la spectacole, în sală, oamenii vin și ascultă, plătesc bilet, cântă la unison și consumă un gen muzical mai puțin promovat în vremurile noastre, dar melodios, romantic și, de cele mai multe ori, cu un mesaj puternic, asta pentru că eu am avut de fiecare dată grijă mare la ce cânt, am ales cu atenție poeziile pe care le-am transpus în muzică și nu m-am jucat doar cu niște texte la întâmplare, menite doar pentru a îndobitoci!

Dar dincolo de toate astea, dacă reducem totul, muzica este simțire și fiecare o percepe fix cum și când vrea. Restul sunt discuții fără sens, pe o temă care nu va avea niciodată nici câștigători, dar nici învinși, pentru că muzica este, ce să vezi?!, libertatea supremă! Așa că... lăsați-o în pace!