Trăim într-o lume care-i pe fugă, pe repede înainte, pe pilot automat, fără frână de mână, uitând să ne oprim o clipă și să cugetăm. Relațiile cu oamenii din jur sunt la nimereală, fără fundament de multe ori, sunt întâmplătoare și parcă lipsa comunicării reale ne-a adus în stadiul unor primate moderne, care-s robotizate și care nu mai știu să înțeleagă esența unei emoții, a unei legături și a simplei împliniri de a fi aproape de un om care este pe aceeași lungime de undă cu tine, la același nivel spi- ritual și intelectual. Toate astea ne-au răpit și încrederea în oameni, dar și în așteptările pe care le avem de la ei.

Cineva îmi tot trâmbița recent că nu-i bine să ai mare încredere în cei din jur, pentru că la prima curbă te vei trezi aruncat pe fereastră, fără să simți ce te-a lovit, ba chiar, cu un zâmbet pe față din partea celuilalt, să ajungi să trăiești trădarea ca pe-o normalitate, nu ca pe-o anomalie. N-am contrazis eu prea tare persoana, în schimb m-a pus pe gânduri și m-a făcut să conștientizez un fapt pe care-l aplic eu pe propria mea piele și care dă roade bune, păstrându-mi sufletul intact și lipsit de foarte multe dezamăgiri și regrete! Eu am învățat să-mi dozez așteptările de la persoane. Nu mă arunc de fiecare dată cu capul înainte și mă echilibrez pe mine atunci când aleg să investesc părți din sufletul și încrederea mea în altcineva. E ca un scut de autoapărare, care face bine și care nu mă lasă să trăiesc decepții majore.

Adică mă pot aștepta de la oricine la trădare. Nu e paranoia, dar se poate întâmpla! Iar asta nu-mi influențează deloc construirea unei relații armonioase, bazate pe sinceritate și prietenie, cu persoana în cauză. Încrederea e un concept care se clădește și dacă ajungi să-l realizezi, ai ulterior mari tristeți dacă se dărâmă. Și atunci eu îl țin mereu în balanță și mă pun „la păstrare“, fără să-mi fie frică de trădare sau de vreun gest care să-mi dovedească că cealaltă persoană nu e ca mine.

Din nefericire, multe legături sunt de suprafață. Comunicarea actuală, virtuală, știrbește din profunzimea unor gânduri, alterează simțămintele și ne face niște roboți care-și știu prea rapid și prea banal mecanismele. Oamenii nu mai caută și nu mai au soluții, nu mai vor, nu mai așteaptă, nu se mai încred orbește în dragoste și nu mai tind către un absolut imaginar, care să-i țină pe linia de plutire. Poate că viața ne-a arătat că e dură și nemiloasă, dar asta nu înseamnă că trebuie să o punem la colț și să o pedepsim doar pentru că-i nedreaptă. Nu, viața este o permanentă comuniune cu cei din jur. Dacă n-ar fi așa, cu decepții și cele aferente, am trăi ca pustnicii într-o peșteră. Una în care nu suntem doar solitari, ci și blazați, pentru că degeaba avem principii, dacă nu știm când și unde să le punem în aplicare ca să fie valide și ca să poată fi, cu adevărat, respectate și îmbrățișate.

Oamenii sunt note ciudate, pe un portativ care nu are formă la cheie și care nu poate fi nici fredonat la prima vedere. În complexitatea asta a lor, a fiecăruia, a noastră, trebuie să ne situăm. Ca o necesitate în care nu doar că trebuie să supraviețuim, ci să și răzbatem. Și atunci, cu toate riscurile asumate puse la bătaie, ne încredem în oameni, cu măsură, dar cu devoțiunea că poate de data asta nu ne vor trăda. Iar atunci când o vor face, nu vom fi dărâmați, ci gata de o nouă și nouă trădare, ca într-o competiție permanentă din care nu-i important cine e primul la maraton, ci doar aceia care supraviețuiesc pe tot parcursul cursei! Credeți în oameni, orice-ar fi!