Nu mi-e foarte ușor să scriu despre părintele meu spiritual, Grigore Vieru...

Legătura mea este mai presus de orice cuvânt aș putea așterne pe o coală de hârtie. Este dincolo, de vremi, de iarbă, de cântec sau vers. Oricum, acolo îl păstrez mereu, în cântecul meu, în fiecare spectacol în care-l pomenesc și în care îi recit poemele. Mi-am făcut un țel, de ani buni, acela de a nu exista concert important, la scenă, în care să nu cânt ceva pe versurile sale. Iar oamenii reacționează formidabil, pentru că arta sa este iubită, apreciată, emoționează în continuare.

Nu mi-e ușor să scriu și pentru că retrăiesc de fiecare dată acei ani de aur în care l-am cunoscut, în care i-am fost discipol cumva și am străbătut împreună, braț la braț, cu sute de spectacole, toată Republica Moldova și parte din România.

Era lumină, era inspirație, era emoție la orice pas. Eu îl ascultam neîntrerupt pe drumul de la Chișinău la Soroca... Și plângeam, și îi savuram fiecare vorbă care era esență, fiecare tresărire, fiecare gând lipsit de ranchiună, cu multă seninătate și deplin.

Am învățat lecția simplității, am învățat să iubesc poezia de la el, mi-a deschis porți, mi-a arătat ce înseamnă să te iubească mii de oameni, copii, tineri, bătrâni.

Acolo unde intra Grigore Vieru totul căpăta alte dimensiuni. Lumea îl adula, îi acorda meritul cuvenit, iar el nu făcea caz din asta. Asta este, după mine, definiția omului înalt, cu sclipire de geniu, ales de Dumnezeu ca să dea binețe lumii - aceea a trăirii spiritului tău ca pe-o firească trecere. Mi-aduc aminte cât de fericit era când îi apărea un nou volum sau când îi reușea, în câteva ore, un poem al ideilor.

Eu am trăit lângă Grigore Vieru sentimente unice. Am trăit bucuria de a avea un părinte al cuvântului, care mă învăța ce-i bine, care venea după mine la multe concerte, care mă iubea și mă respecta și pe care îl divinizam. N-am încetat vreo clipă să fac asta și să-l consemnez mereu ca un stâlp al evoluției mele, ca un bun și cald tată care mă ținea cu fruntea sus și de la care am înțeles că omenia nu ține de titluri, volume sau diplome, ci de curățenia sufletului și de felul în care alegi să o oferi mai departe celor care te iubesc.

Grigore Vieru ESTE. Nu doar pentru mine, ci pentru o Basarabie întreagă ESTE. El nu a plecat, el trăiește în imensitatea versului său. Poeziile sale descriu nemurirea, descriu sentimentele fiecăruia dintre noi și mi-aș dori din suflet să-l cunoască toată lumea, de la mic la mare.

Nu o spun din subiectivism, ci pentru că sensibilitatea sa, pe care o avea și în viață, o are și în poezie, e frapantă, năucește, alină și aduce nenumărate fericiri. Mi-aș dori ca numele Grigore Vieru să stea acolo unde merită, în rândul clasicilor, iar tinerii să-l studieze. Cred că nimeni nu va putea să contureze durerea mamei, chipul și glasul ei, dragostea de pământul frate, așa cum o face Grigore Vieru.

Nu-i România de azi așa cum o vedea el, mare și unită, fără granițe și sârmă ghimpată, dar sigur poezia lui ne unește dincolo de vremi și vremuri! Iubiți-l pe Grigore Vieru!

An de an, îl celebrăm în ziua în care mai toți sărbătoresc ziua dragostei împrumutate de la americani. Eu consider că ziua asta ar trebui decretată ca o zi a dragostei pentru sublim, pentru că Grigore Vieru, care are o operă impresionantă, cu poezii, publicistică și proză, este iubire eternă.

Pentru mine, Grigore Vieru va rămâne tatăl dezvoltării mele, omul care mi-a pus Basarabia în palme, care mi-a oferit versuri de aur, pe care-l iubesc nespus și pe care nu voi înceta nici până la moartea mea să-l pomenesc și să-l prețuiesc! Pentru mine, pentru Basarabia, pentru România, Grigore Vieru ESTE!