Timpul trece pe lângă noi. De multe ori mi se pare că în van, fără o noimă clară, iar în trecerea aceasta a lui nu are nici milă și nici nu dă semnale. Sigur că toată lumea vorbește despre asta, dar câți fac ceva la modul concret, să-l transforme în calitate? Nici măcar eu.

Alerg peste tot, petrec ore în mașină, mă bucur puțin și parcă nu-mi dau seama prea bine de toți anii pe care i-am pierdut oarecum și pe care n-am cum, oricât mi-aș dori, să-i întorc. Desigur că acesta e cursul firesc al lucrurilor, vor spune unii. Dar timpul trebuie să fie o bucurie constantă, nu o corvoadă. Nu trebuie să ne gândim la trecerea lui ca la un blestem pe care nu-l putem alunga, ci doar ca la o acumulare de fericiri, de momente unice, de împliniri pe care ni le facem nouă, dar și altora, de daruri, de suflet, de lumină.

Zău că uneori îmi vine să o iau la sănătoasa, să plec, să dau bir cu fugiții și să mă bucur pe deplin, măcar câteva săptămâni, de o vacanță, de un moment de respiro total. Aș vrea mai mult timp să pot sta cu oamenii dragi. Aș vrea să-mi pot oferi singur acest lux.

Sigur că ne plângem că nu e suficientă vreme ca să facem tot ce vrem, că nu ne ajunge o zi întreagă, dar din ziua asta mare, care-i insuficientă, cât la sută oare acordăm noi sufletului, oamenilor pe care-i iubim?

Unii dintre noi avem regrete. Dar nu facem nimic acum ca să ne întoarcem la ele și să reparăm ceva. Și nu cred că timpul e, de fapt, dușmanul, ci mai degrabă teama noastră de el, delăsarea, uitarea, nepăsarea și credința că e suficient. Dar el este, de fapt, în cantități infime și e pe cale de dispariție. Unii nici nu ajung să fie fericiți pe deplin.

Dar a avea timp de calitate nu înseamnă neapărat a sta în vacanțe sau a pierde vremea cu cine știe ce activități îndoielnice. A petrece un timp corect înseamnă a face ce ne place, a nu renunța la nimic, a avea liniște, a ne consola, a ne salva rănile inimii, a iubi pe săturate și a gândi pe săturate. A avea un timp frumos înseamnă a investi clipe în fericire, în pacea din noi și în împăcarea aceasta cu lupta care se dă permanent.

Toți ne îndreptăm în aceeași direcție. Finalul e unul, e sigur și nu are variațiuni. Nu poate fi întârziat prea mult. În schimb, timpul e ca o enigmă care are nevoie de cheia potrivită pentru a fi făcut să treacă mai lent.

Cum se poate face asta, o să mă întrebați? Simplu! Cu voință. Dacă trebuie să renunțăm la ceva pentru altceva, să o facem. Dacă e nevoie de vreun sacrificiu, n-are rost să nu-l facem, pentru că sigur acesta de pe urmă va aduce foloase pe termen lung și ne va crea amintiri de neuitat. Nu știu câți dintre noi pot face asta, dar în cazul meu e sigur ceva, timpul trece pe lângă mine. Sunt perfect conștient.

Am multe renunțări, am păreri de rău. Am și fericiri, dar în balanță, toate trag egal cumva, numai că n-am învățat încă lecția prin care să-mi acord răgazul necesar în a vedea ce mă face fericit dincolo de arta mea, dincolo de tot ce ofer oamenilor, din preaplinul sufletului meu.

Și atunci vă spun așa: timpul ne e prieten, ne este tovarăș, până la proba contrarie, când își înfige colții în inima noastră și trece așa nepăsător pe lângă noi.

Viața nu e un bun cu termen nelimitat, nu e ca buletinul fără dată de expirare. Are rolul și sensul ei și, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, poate fi mult, dar mult prea târziu! Trăiți-vă timpul!