Main menu

header

963 2 2Uneori viața nu este chiar cum am vrea noi să fie. Uneori, ca să fie bine, e nevoie de sacrificiu, e nevoie de acel strop de înțelepciune prin care arătăm compasiune față de cei de lângă noi.

Dacă vrem să fim iubiți și respectați, la modul general, trebuie să oferim asta la rândul nostru. Relațiile dintre oameni ar trebui să fie construite astfel - dezinteresat, dar pe principiul de cerere și ofertă, asta pentru că nu putem cere la infinit de la cineva, fără să fim nevoiți și să dăruim. Nu vorbesc de lucruri materiale, ci de sentimente, de emoții, de rațiune și de tot ceea ce pune în mișcare sufletul și trupul.

Cine consideră infantil că viața e un dar special, pe care-l avem fără a fi nevoiți să luptăm, se înșală amarnic. Viața înseamnă sacrificiu la orice pas, înseamnă alegeri mai grele sau mai ușoare, înseamnă acea pondere dintre fericire și supraviețuire, pe care trebuie să o echilibrăm, o călătorie cu numeroase amintiri, cu lupte câștigate, cu dezamăgiri aferente, dar cu bucuria că n-am trecut degeaba printr-un timp pe care absolut deloc nu-l vom mai putea aduce vreodată de partea noastră, ca aliat.

Am mai spus și voi repeta la infinit asta - trebuie să ne schimbăm pe noi ca să-i schimbăm pe cei din jur. Trebuie să le arătăm că „a trăi“ înseamnă mult mai multe decât „a supraviețui“. Și da, dacă-i nevoie de sacrificiu pentru a păstra sau a salva situații, pentru a împlini, pentru a fi empatic sau bun, atunci da, fără menajamente, aceste sacrificii sunt necesare și nu înseamnă compromis, ci doar o minte sănătoasă care înțelege că nimeni nu-i buricul lumii și nimeni nu ne-ar da vreodată dreptul de-a crede asta despre noi.

Eu unul văd viața mea ca pe o permanentă provocare, dincolo de tot ce realizez în plan artistic. E o provocare să am răbdare, să fiu cumpătat, să am grijă de timpul meu, să muncesc mult, să fiu rațional, să am capul pe umeri, să fac sacrificii, să-mi pese de cei de lângă mine, să ascult, să lupt, să dovedesc.

Mi-am dorit întotdeauna să trăiesc după propriile reguli și fac asta, doar că am înțeles că uneori regulile acestea sunt maleabile și au nevoie și de încălcarea lor pentru a consolida o poziție.

Mi-am dorit să-mi ghidez viața după suflet, dar, maturizându-mă, am înțeles că sufletul are nevoie de rațiune și viața nu este altceva decât o joacă, un sprint, o glumă, de care-i fain să râdem și pe care trebuie să o exploatăm cât mai mult.

Știu că de multe ori vorbele mele par cuvinte motivaționale. Ei bine, nu sunt! Eu nu am reguli și nici sfaturi pentru nimeni. Fiecare e liber să trăiască cum îl bate capul, să fie așa cum vrea. Eu doar îmi exclam constatările unei vieți petrecute la toate clasele posibile, trecând de la greu la bine, întâlnind oameni care mi-au schimbat parcursul și care au lăsat urme adânci în trecerea mea.

Așadar, viața este o permanentă fugă către ceva anume, un sacrificiu pe care-i necesar să-l facem, conștient sau inconștient, pentru a avea liniște și pentru a trăi, măcar puțin, atingând aripa fericirii adevărate.

Viața înseamnă echilibru, atât de mult și totuși atât de puțin. Vine ca un taifun, te dă de pământ, poate dispărea oricând, nu are siguranță, e permanent nemulțumită, îți ia lucruri dragi și-ți dă altele și mai dragi și te poate lăsa descoperit uneori, să ai posibilitatea de a te apăra în vreun fel.

Viața este un cadou, așa este, dar ține de noi ca să-l împachetăm frumos, să-i punem fundă și să ne jucăm cu el, cu grijă, zi de zi, pentru că are termen de valabilitate indecis și nu știm nici clipa și nici momentul în care nu vom mai fi pe lume... Să ne bucurăm cât suntem!