Se spune că viața este animată de speranță, de așteptări, de dorințe și de un soi de visuri către care tindem. Unii fac asta toată perioada existenței lor, neajungând la un liman. Alții, în schimb, și aceștia sunt de apreciat, muncesc, trudesc, pun la bătaie parte din suflet și din ani, pentru a reuși să îndeplinească măcar puțin.
În ambele categorii speranța joacă un rol determinant. Ne place să sperăm. La orice, oricum, în orice formă, crezând cumva că asta ne va ajuta în vreun fel. Ei bine, involuntar, acesta este adevărul. Oamenii care speră, care se animă permanent de speranța că se va întâmpla ceva, că vor face sau vor cunoaște, sunt cei care au încredere în ei, care reușesc să fie performanți, care văd partea plină a paharului și sunt pozitivi.
Speranța, după cum am mai zis, este ca o apă bună pentru suflet. Fără filtre, fără curățări, ea ajunge să fie un motor care ne duce mai departe și care ne face să credem în ceva, în permanenta deziluzie pe care o trăim și în rănirea continuă a sentimentelor din partea celor pe care-i iubim fără să ne punem întrebări prea des pentru ceva anume.
Speranța este cea care mână în luptă și vreau să cred că nu e doar o himeră sau un cârlig de care se agață visătorii. Speranța ne păstrează oarecum cu picioarele pe pământ și ne face, pe mulți dintre noi, să fim altfel, nu știu cum, într-o prezentare în care sigur nu o luăm razna și ne mai păstrăm încrederea în noi și în cei din jur.
Tot speranța e prietenă și în clipele complicate, oarecum fără ieșire. Tot pe ea ne bazăm și când așteptăm ceva ce pare să nu mai vină. Și ea ne face să fim mai buni, mai lipsiți de griji și mai bătăioși cu fiecare provocare care ne pune opreliști și care ne arată că nu e totul chiar așa cum visăm noi.
Eu sunt un om care speră, care vede în asta un colac de salvare de multe ori. Sper cu un scop și de multe ori acel scop ajunge să fie principala mea activitate pentru o perioadă. De când mă știu, de la câțiva ani, am sperat. Am sperat că voi fi artist, că voi avea o situație materială bună, că le voi face bucurii părinților mei, că voi avea succes, că voi face spectacole.
Sigur că n-am rămas la stadiul primar, de imaginație. Dar chiar și așa, dacă n-aș fi avut această speranță, probabil că aș fi abandonat lupta și mi-aș fi văzut de alt drum sau aș fi luat-o razna cumva, pentru că asta face speranța, te salvează din situații în care pare că nu mai există niciun fel de ieșire cu excepția suferinței și a părerilor majore de rău.
Chiar dacă pare o filosofie simplă de viață, există și oameni care au încetat să mai spere și care nu mai vor să lupte. Pot să-i înțeleg, dar nu sunt de acord cu ei, pentru că blazarea nu te pune la loc călduț, ci face loc angoaselor, depresiei și altor probleme care te țin pe loc și te fac să treci prin viață fără satisfacții majore.
În lumea asta urâtă în care trăim, în incertitudini, griji, disperare uneori, speranța este rezolvarea, este cheia care ne aduce pe linia de plutire și ne dă posibilitatea de a vedea dincolo de gri. Dacă oamenii ar spera mai mult, ar lupta, ar lua măsuri pentru asta, totul ar căpăta o formă mai suportabilă și ar fi mai simplu de parcurs.
Nu există reguli de-a spera, nu există sfaturi, există doar dorința oamenilor, a noastră, de a vedea dincolo de realitate, de concret, cu rațiune și cu nebuna poftă de a fi mai mult decât propria condiție. Aveți speranță, dragii mei, va fi bine cu noi, prin noi!